Elita mondială, 1% global
Studiul de faţă îşi propune să răspundă la următoarele întrebări: cine este acel 1% al elitelor mondiale şi în ce măsură acestea operează organizat pentru a obţine câştiguri în defavoarea restului de 99%? Vom analiza pentru început doar un segment din acest procent de 1% şi anume sectorul extracţiei zăcămintelor naturale, ale cărui companii, pentru a se îmbogăţii, exploatează din sol materiale de bun comun folosind forţă de muncă ieftină.

Acesta include companii extractoare de petrol, gaz şi diverse minereuri iar valoarea materialului îndepărtat depăşeşte cu mult costul actual al procesului de extracţie. Analizăm deasemenea sectorul investiţiilor: companii a căror principală activitate este comasarea şi reinvestirea capitalului. Acest sector include la nivel global bănci centrale, firme de management şi investiţii majore de capital şi alte companii precum cele de asigurări, al căror scop principal este comasarea şi apoi reinvestirea banilor. În cele din urmă vom analiza modul în care reţelele globale ale puterii centralizate – elita mondială, companiile şi diversele guverne aflate în slujba lor – planifică, manipulează şi implementează politici guvernamentale ce favorizează în permanenţă concentrarea puterii şi a bogăţiei. Demonstrăm cum imperiul mediatic-militaro-industrial SUA–NATO acţionează în serviciul clasei corporatiste transnaţionale pentru protejarea capitalului internaţional.

Bogaţi şi săraci
Mişcarea de tip „Occupy“ a dezvoltat o mantră ce se adresează marii inegalităţi de putere şi bogăţie dintre cel mai bogat un procent al lumii şi noi restul, 99 de procente. În timp ce mantra celor 99% serveşte în mod categoric ca şi mijloc motivaţional pentru o implicare deschisă, există puţine informaţii despre componenţa celor 1% şi despre modul în care aceştia menţin puterea mondială. Cu toate că un număr însemnat de studii academice au avut ca subiect elita din SUA, doar în ultima decadă şi jumătate au început să apară cercetări asupra clasei corporatiste transnaţionale. [i]
 Cartea autorului Leslie Sklair, The Transnational Capitalist Class publicată în 2001, este una din primele lucrări ce a abordat ideea existenţei unei interconexiuni în cadrul acelui un procent al capitalismului global. [ii] Sklair a demonstrat cum globalizarea a conferit corporaţiilor transnaţionale roluri internaţionale lărgite, originea acestora devenind mai puţin importantă în comparaţie cu acordurile internaţionale dezvoltate de Organizaţia Mondială a Comerţului şi de alte instituţii internaţionale. În anul 2000, Sklair publica într-o lucrare academică: „Clasa capitalistă transnaţională poate fi analitic împărţită în patru mari segmente: (i) proprietarii şi administratorii corporaţiilor transnaţionale precum şi asociaţii locali ai acestora; (ii) birocraţii şi politicienii; (iii) specialiştii internaţionali; (iv) elitele de consum (comercianţii şi media)… Este deasemenea important de semnalat… clasa capitalistă transnaţională şi fiecare dintre componentele sale nu sunt întotdeauna la unison în fiecare privinţă… “ [iii]
 Din estimări, averea totală mondială este de până la 200 trilioane de dolari SUA, Europa şi Statele Unite deţinând aproximativ 63 de procente.
 Pentru a face parte din jumătatea cea mai bogată a lumii, după ce au fost scăzute datoriile, un adult are nevoie doar de 4.000 $ în bunuri. Un adult are nevoie de mai mult de 72.000 $ pentru a fi inclus în top 10% al deţinătorilor de avere la nivel mondial, şi mai mult de 588.000 $ pentru a fi membru în top 1%. În 2010, cei aflaţi în top 1% cei mai bogaţi oameni la nivel mondial, au ascuns în diverse locaţii pe glob, în conturi bancare secrete scutite de taxe, între 21 şi 32 trilioane de dolari. [iv] În acest timp, cealaltă jumătate mai săracă a globului deţinea însumat mai puţin de două procente din averea globală [v].
 Banca Mondială raporta în anul 2008, faptul că 1,29 miliarde de oameni trăiau în sărăcie extremă, cu mai puţin de 1,25 $ pe zi, iar încă 1,2 miliarde trăiau cu mai puţin de 2$ zilnic. [vi] Starvation.net semnala că cel puţin 35.000 de persoane, în majoritatea lor copii, mor zilnic de foame.[vii] Global, fermierii produc mai multe alimente decât este necesar pentru a hrăni adecvat întreaga populaţie, cu toate acestea însă, speculanţii de mărfuri şi comercianţii de cereale gigant precum Cargill controlează distribuţia şi preţul mondial la alimente. [viii] A adresa puterea pe care acei 1% o deţin – a identifica cine sunt şi care le sunt obiectivele – este în mod clar o problemă de viaţă şi de moarte.
 De-a lungul istoriei, diverse entităţi puternice au capturat şi concentrat averi prin campanii de cucerire. Odată obţinute, acestea pot fi folosite pentru a înfiinţa mijloace de producţie, precum morile britanice de bumbac din vechime, ce exploatau puterea de muncă a muncitorilor pentru a produce bunuri a căror valoare de schimb era mai mare decât costul muncii – un proces analizat de Karl Marx în „Capital“.[ix] O fiinţă umană este capabilă să producă un articol de o anumită valoare. Firme organizate angajează muncitori ce sunt plătiţi sub valoarea puterii lor de muncă. Rezultatul este obţinerea a ceea ce Marx numea „plusvaloarea“, ca surplus la costul muncii. Crearea de plusvaloare permite proprietarilor mijloacelor de producţie să concentreze şi mai mult capital. În plus, acumularea de capital accelerează exploatarea resurselor naturale de către antreprenorii privaţi – chiar dacă aceste resurse naturale sunt de fapt moştenirea noastră comună, a tuturor.[x]
 
Sectorul extracţiei de zăcăminte: Freeport – McMoRan
 Freeport-McMoRan Copper & Gold Inc. (FCX) este cea mai mare companie extractoare de aur şi cupru la nivel mondial. Aceasta controlează zăcăminte imense în Papua [de Vest], Indonezia şi activează deasemenea în America de Nord şi de Sud, precum şi în Africa. În anul 2010, Freeport a înregistrat câştiguri de 18,9 miliarde $ şi un venit net de 4,2 miliarde $.[xi]
 La mina Grasberg din Papua sunt angajaţi 23.000 de muncitori, plătiţi cu mai puţin de trei dolari pe oră. În septembrie 2011, muncitorii au intrat în grevă solicitând salarii mai mari şi condiţii mai bune de muncă. Freeport le-a oferit o creştere salarială de 22 de procente dar greviştii au spus că nu este suficient şi au solicitat o creştere salarială comparabilă cu standardele internaţionale de 17-43 $ pe oră. La această dispută s-a adăugat şi nemulţumirea triburilor locale din cauza poluării şi a drepturilor de folosire a terenului, astfel că membrii acestora, înarmaţi cu suliţe şi săgeţi,   s-au alăturat angajaţilor Freeport, blocând drumurile de acces către mină.[xii] În timpul tentativei greviştilor de a bloca autobuzele cu muncitori aduşi să îi înlocuiască, forţele de ordine finanţate de Freeport au omorât şi rănit mai mulţi protestatari.
 Freeport a ajuns în atenţia internaţională pentru plăţile ce le-a efectuat autorităţilor locale ca să le garanteze securitatea. Din 1991 şi până în prezent Freeport a plătit aproape 13 miliarde $ guvernului din Indonezia – reprezentând una din cele mai mari surse de venit ale acestuia – la o rată de redevenţă de 1,5 % pentru aurul şi cuprul extras. Ca urmare, poliţia regională şi armata indoneziană se află la bunul lor plac. Cunoscuta organizaţie nonguvernamentală Imparsial ridică această cifră la 14 milioane de dolari anual.[xiii] Aceste plăţi au atras atenţia asupra altor plăţi mai mari, făcute de-a lungul anilor de Freeport către forţele militare indoneziene, care, o dată făcute publice, au declanşat o anchetă a Comisiei pentru Valori Mobiliare şi Operaţiuni Bursiere SUA pentru a stabili responsabilitatea companiei Freeport în conformitate cu Legea SUA privind Practicile de Corupţie din Străinătate.
 În plus, poliţia şi armata au fost deseori criticate pentru încălcarea drepturilor omului în special în regiunile izolate de munte, acolo unde o mişcare separatistă activa de decenii. Amnesty International a documentat numeroase cazuri de folosire nejustificată a forţei împotriva greviştilor şi susţinătorilor acestora. Spre exemplu, în Jayapura, capitala Papua, forţele de securitate indoneziene au atacat o adunare populară precum şi muncitorii grevişti de la mina Freeport din sudul muntos al ţării. Cel puţin cinci oameni au fost ucişi şi mulţi alţii au fost răniţi în atacuri, ceea ce demonstrează o folosire excesivă şi continuă a forţei brute împotriva manifestanţilor paşnici. Pe 19 octombrie 2011, a avut loc un alt atac brutal şi nejustificat împotriva a mii de protestatari paşnici din Papua ce îşi manifestau legal dreptul la adunare şi libertate a expresiei. În urma intervenţiei, şase protestatari au fost arestaţi pentru trădare, sute au fost reţinuţi, mult mai mulţi răniţi şi cel puţin trei au fost ucişi.[xiv]
 Pe 7 noiembrie 2011, Jakarta Globe semnala: „Greviştii de la Freeport-McMoran Copper & Gold, filiala din Papua, şi-au micşorat pretenţiile de mărire a salariului minim garantat de la 7,5$ la 4$ pe oră, după cum a afirmat Sindicatul Muncitorilor din Indonezia (SPSI)...“[xv]
 Muncitorii Freeport de la mina de cupru Cerro Verde din Peru au intrat deasemenea în grevă cu aproximaţie la aceeaşi dată, evidenţiind dimensiunile globale ale problemei. Angajaţii Cerro Verde au solicitat o mărire de salariu de 11 procente, compania oferindu-le doar trei. Greva peruviană a luat sfârşit pe 28 noiembrie 2011.[xvi,xx]
 În data de 14 decembrie 2011, Freeport a anunţat un acord cu mina din Indonezia, contractual colectiv de muncă fiind extins cu doi ani. Muncitorii urmau să primească pentru început un salariu de bază de 2$ pe oră, ca apoi să fie mărit cu 24% după primul an şi 13% după cel de-al doilea. Acordul includea deasemenea îmbunătăţiri la diverse beneficii şi un bonus unic la semnătură echivalent cu salariul pe trei luni. [xvii]
 În ambele greve de la Freeport, guvernul a exercitat presiuni asupra manifestaţiilor, pentru ca acestea să înceteze. Nu numai că intervenţia forţelor locale de poliţie şi militare a fost evidentă, dar au existat şi interese internaţionale la nivel înalt. În tot acest timp, administraţia Obama a ignorat încălcările brutale ale drepturilor omului din Indonezia şi în schimb a întărit legăturile militare bilaterale. Secretarul American al Apărării, Leon Panetta, ce a sosit în Indonezia imediat după atacul din Jayapura, nu a condamnat în nici un fel agresiunea şi a „reconfirmat sprijinul SUA pentru apărarea integrităţii teritoriale a Indoneziei“. În plus, Panetta se pare că ar fi apreciat modul în care greva a fost gestionată.[xviii] Simpla menţiune a grevei de către acesta atestă faptul că în joc se află profitul şi interesul marilor corporaţii internaţionale la cel mai înalt nivel al puterii mondiale.
 Pentru a consolida relaţiile bilaterale, preşedintele SUA Barack Obama a vizitat Indonezia în noiembrie 2011 ca parte a eforturilor crescute ale Washingtonului de a combate influenţa Chinei în Asia şi Pacific. Preşedintele Obama a anunţat recent faptul că Statele Unite în cooperare cu Australia vor începe prin rotaţie desfăşurarea a 2.500 de puşcaşi marini la o bază militară din Darwin, o măsură destinată să consolideze prezenţa SUA în regiune şi să permită celor două state realizarea unor exerciţii militare comune. Există însă unele voci care susţin că SUA are de fapt o agendă ascunsă. Publicaţia thailandeză The Nation a sugerat că puşcaşii marini americani ar putea fi staţionaţi în Darwin pentru a garanta de la distanţă securitatea minei de aur şi cupru din Papua de Vest aparţinând companiei americane Freeport, aflată la mai puţin de două ore de zbor.[xix]
 În Indonezia, opinia publică este puternic împotriva companiei Freeport.[xxi] Greviştii Freeport au câştigat susţinerea mişcării Occupy din SUA atunci când, pe 28 octombrie 2011, activişti din Occupy Phoenix, Timorul de Est şi Indonesia Action Network au protestat în faţa sediului general Freeport din Phoenix, Arizona, împotriva crimelor comise de poliţia indoneziană la mina Grasberg.[xxii]

Consiliul director al Freeport-McMoRan
Preşedintele Freeport-McMoRan (FCX) James R. Moffet deţine mai mult de patru milioane de acţiuni cu o valoare individuală de aproximativ 42$. Conform raportului anual FCX din iunie 2011, salariul acestuia pe 2010 a fost de 30,57 milioane de dolari. Preşedintele consiliului de administraţie, Richard C. Adkerson, deţine mai mult de 5,3 milioane $ în acţiuni. Salariul său pe 2010 a fost deasemenea de 30,57 milioane de dolari. Veniturile obţinute îi plasează în jumătatea superioară a topului 1% mondial. Interconectivitatea cu forurile de putere de la cel mai înalt nivel de la Casa Albă şi Pentagon, după cum indică atenţia deosebită acordată de Secretarul Apărării şi de faptul că preşedintele SUA cunoaşte situaţia, nu lasă nici o urmă de îndoială asupra faptului că directorii Freeport-McMoRan sunt poziţionaţi ferm la cel mai înalt nivel al clasei corporatiste transnaţionale. Mai jos este o listă cu directorii Freeport-McMoRan şi asociaţii acestora (din trecut sau actuali) din administraţie şi/sau corporaţii:

· James R. Moffett – co-preşedinte, preşedinte şi director la McMoRan Exploration Company; PT Freeport Indonezia; Madison Minerals Inc.; Horatio Alger Association of Distinguished Americans; Agrico, Inc.; Petro-Lewis Funds, Inc.; Bright Real Estate Services, LLC; PLC–ALPC, Inc.; FM Services Company.
· Richard C. Adkerson – Arthur Andersen & Company; preşedinte al consiliului de administraţie, International Council on Mining and Metals; membru al comitetului de administraţie, International Copper Association, The Business Council, the Business Roundtable; membru al comitetului consultativ la Kissinger Institute şi Madison Minerals Inc.
· Robert J. Allison, Jr – Anadarko Petroleum Corporation (în 2010 venituri de $11 miliarde); Amoco Production Company.
· Robert A. Day – Director General la Fundaţia W. M. Keck (în 2010 bunuri în valoare de mai mult de 1 miliard $); avocat în Costa Mesa, CA.
· Gerald J. Ford – Hilltop Holdings Inc.; FirstAcceptance Corporation; Pacific Capital Bancorp (cifră anuală de vânzări de 13 miliarde $); Golden State Bancorp, Inc. (fuziune cu Citigroup în 2002); Rio Hondo Land & Cattle Company (cifră anuală de vânzări de 1,6 milioane $); Diamond Ford, Dallas (cifră de vânzări, 200 milioane $); Scientific Games Corporation; SWS Group, Inc. (cifră de vânzări 422 milioane $); American Residential Communities LLC.
· H. Devon Graham, Jr – R. E. Smith Interests Inc. (companie de management al bunurilor; profit 670.000 $).
· Charles C. Krulak – preşedinte la Birmingham – Southern College; comandant Marine Corps, 1995–1999; MBNA Corporation; Union Pacific Corporation (cifră anuală de vânzări de 17 miliarde $); Phelps Dodge Corporation (achiziţionată de FCX în 2007).
· Bobby Lee Lackey – Director General la McManus–Wyatt Hidalgo Produce Marketing Co.
· Jon C. Madonna – Director General la KPMG, (servicii de audit profesionale; cifră anuală de vânzări 22,7 miliarde $); AT&T Inc. (2011 venituri de 122 miliarde $); Tidewater Inc. (2011 venituri de 1,4 miliarde $).
· Dustan E. McCoy – Director General la Brunswick Corp. (profit 4,6 miliarde $); Louisiana – Pacific Corp. (2011 profit 1,7 miliarde $).
· B. M. Rankin, Jr – vicepreşedinte la FCX; co-fondator în 1969 al McMoRan Oil & Gas LLC.
· Stephen Siegele – fondator/ Director General la Advanced Delivery & Chemical Systems, Inc.; Advanced Technology Solutions; Fluorine On Call, Ltd.

Consiliul de administraţie al Freeport-McMoRan, parte componentă a topului 1% mondial, nu numai că deţine controlul celei mai mari companii miniere din lume extractoare de cupru şi aur, dar menţine şi strânse legături cu membrii din consiliile de administraţie a altor două mari multinaţionale, bănci, fundaţii, armată şi grupuri guvernamentale. Acest consiliu de administraţie, format din 12 membrii, constituie o reţea strânsă de persoane cu conexiuni şi influenţă în actul decizional al altor mari companii şi controlează aproximativ 200 miliarde de dolari, venitul anual al acestora.
Freeport-McMoRan demonstrează cum industria extractoare de minereuri se îmbogăţeşte pe seama fondului comun de resurse naturale, însuşindu-şi surplusul rezultat în urma eforturilor angajaţilor, prin furtul bunurilor ce aparţin de drept tuturor. Acest proces este protejat de guvernele din ţările unde Freeport desfăşoară activităţi miniere, protectorul suprem fiind chiar imperiul militar al SUA şi al Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO). În plus, Freeport-McMoRan are conexiuni cu unul din cele mai mari grupuri transnaţionale capitaliste de elită din lume. Peste 7% din acţiunile Freeport sunt deţinute de BlackRock, Inc., o mare firmă de management al investiţiilor cu sediul în Manhattan, NY.

Sectorul de investiţii: BlackRock
Internaţional, multe firme operează primar ca şi grupuri de investiţii, administrând capital şi investind în alte companii. Adesea, aceste firme nu fac nimic altceva decât bani, şi sunt preocupate să evite orice intervenţie şi să-şi recupereze capitalul oriunde în lume cu ajutorul diverselor taxe, regulamente şi intervenţii guvernamentale.
BlackRock, Inc. este cea mai mare firmă de management al investiţiilor din lume, cu peste 10.000 de angajaţi şi echipe de investiţii în 27 de ţări. Baza sa de clienţi, pe lângă programe de pensii pentru public, corporaţii, sindicate şi sectoare din industrie, include şi guverne, companii de asigurări, fonduri de întrajutorare, aşezăminte, fundaţii, opere de caritate, corporaţii, instituţii oficiale, fonduri suverane de sănătate, bănci, personal din finanţe-bănci şi indivizi de peste tot din lume. În decembrie 2009, BlackRock a achiziţionat Barclays Global Investors. Din martie 2012, BlackRock administrează bunuri în valoare de 3,68 trilioane de dolari provenite din dividende, venituri fixe, operaţiuni cu bani lichizi, investiţii alternative, imobiliare şi consultanţă.[xxiii]
Pe lângă Freeport-McMoRan, BlackRock deţine pachete majoritare la
- Chevron (49 milioane acţiuni, 2,5%),
- Goldman Sachs (13 milioane acţiuni, 2,7%),
- Exxon Mobil (121 milioane acţiuni, 2,5%),
- Bank of America (251 milioane acţiuni, 2,4 %),
- Monsanto (12 milioane acţiuni, 2,4 %),
- Microsoft (185 milioane acţiuni, 2,2 %),
- şi multe altele.[xxiv]
BlackRock administrează fonduri de investiţii atât publice cât şi private precum Fondul de Pensii al Funcţionarilor Publici din California, Fondul de Pensii al Cadrelor Didactice din California, Freddie Mac, Cercetaşii SUA, Boeing, Sears, Verizon, Raytheon, PG&E, Fondul de Pensii al Angajaţilor din NYC, Asociaţia Regională a Pensionarilor din Los Angeles, GE, Cisco şi altele.
Conform raportului anual al BlackRock, publicat în aprilie 2011, consiliul director este compus din 18 membrii. Consiliul conţine trei mari categorii de clase – clasa I, clasa II şi clasa III – mandatul membrilor unei clase expirând în fiecare an prin rotaţie. Membrii unei clase sunt în general aleşi la fiecare şedinţă anuală pentru un mandat de trei ani sau până când sunt înlocuiţi de alţi succesori calificaţi. Fiecare clasă conţine aproximativ o treime din numărul total de directori ce alcătuiesc consiliul director.
BlackRock are acorduri speciale cu Merrill Lynch & Co., Inc., o subsidiară deţinută în întregime de Bank of America Corporation, cu Barclays Bank PLC şi filialele. Doi până la patru membrii ai consiliului sunt din conducerea BlackRock; un director este desemnat de Merrill Lynch; doi directori, fiecare într-o clasă diferită sunt desemnaţi de PNC Bank; doi directori, fiecare într-o clasă diferită sunt desemnaţi de Barclays; iar restul directorilor sunt independenţi.

Consiliul director al BlackRock

Mai jos este o listă cu directorii BlackRock şi afilierile acestora (din trecut sau din prezent) în mediul corporatist, cu diverse instituţii, etc:
Directorii din Clasa I (mandatul expiră în 2012):

 · William S. Demchak – vicepreşedinte senior la PNC (bunuri 271 miliarde $); JPMorgan Chase & Co. (2011 bunuri 2,2 trilioane $).
 · Kenneth B. Dunn, PhD – profesor de economie şi finanţe la David A. Tepper School of Business din cadrul Universităţii Carnegie Mellon; ex MD la Morgan Stanley Investment Management (bunuri 807 miliarde $).
 · Laurence D. Fink – preşedinte/Director General la BlackRock; administrator, Universitatea New York; administrator, Boys’ Club din NY.
 · Robert S. Kapito – preşedinte la BlackRock; administrator la The Wharton School, Universitatea Pennsylvania.
 · Thomas H. O’Brien – fost Director General la PNC; Verizon (2011 venituri 110 miliarde $).
· Ivan G. Seidenberg – fost preşedinte la Verizon; fost Director General la Bell Atlantic; Honeywell International Inc.(2010 venituri 33,3 miliarde $); Pfizer Inc. (2011 venituri 64 miliarde $); fost preşedinte al Business Roundtable; National Security Telecommunications Advisory Committee; Preşedintele Consiliului Academiei de Ştiinţe din New York.[xxv]

 Directorii din Clasa II (mandatul expiră în 2013):
· Abdlatif Yousef Al-Hamad – preşedinte consiliu de administraţie la Fondul Arab pentru Dezvoltare Economică şi Socială (bunuri 2,7 trilioane $); fost Ministru de Finanţe şi Ministru al Planificării, Kuwait; Kuwait Investment Authority; Task Force la Multilateral Development Banks; International Advisory Boards of Morgan Stanley, Marsh & McLennan Companies, Inc., American International Group, Inc. şi National Bank of Kuwait.
· Mathis Cabiallavetta – Swiss Reinsurance Company Ltd (2010 venit 28 miliarde $); Director General la Marsh & McLennan Companies, Inc. (2011 venit 11,5 miliarde $); Union Bank din Elveţia (2012 bunuri 620 miliarde $); Philip Morris International (2010 venit 27 miliarde $).
· Dennis D. Dammerman – General Electric Company (2012 venit 147 miliarde $); Capmark Financial Group (fost GMAC); American International Group (2010 venit 77 miliarde $); Genworth Financial (2010 bunuri 100 miliarde $); Swiss Re (2012 bunuri 620 miliarde $); Discover Financial Services (2011 venit 3,4 miliarde $).
· Robert E. Diamond, Jr – Director General la Barclays PLC (2011 venit 32 miliarde $); International Advisory Board la British–American Business Council.
· David H. Komansky – Director General la Merrill Lynch (divizie a Bank of America, 2009) (2011 bunuri 2,3 trilioane $); Burt’s Bees, Inc. (deţinută de Clorox); WPP Group (2011 venit 15 miliarde $).
· James E. Rohr – Director General la PNC (2011 venit 14 miliarde $).
· James J. Grosfeld – Director General la Pulte Homes, Inc. (2010 venit 4,5 miliarde $); Lexington Realty Trust (2011 bunuri 1,2 miliarde $).
· Sir Deryck C. Maughan – Kohlberg Kravis Roberts & Co. (2011 bunuri 8,6 miliarde $); Diretor General la Salomon Brothers din 1992 până în 1997; unul din preşedinţii US–Japan Business Council; GlaxoSmithKline plc (2011 venit 41 miliarde $); Thomson Reuters (2011 venit 13,8 miliarde $).
· Thomas K. Montag – preşedinte responsabil de marketing şi banking pentru Bank of America Corporation (2011 venit 94 miliarde $); Merrill Lynch (divizie a Bank of America, 2009; 2011 management de bunuri în valoare de 2,3 trilioane $); Goldman Sachs (2011 venit 28,8 miliarde $).

 Directorii din Clasa III (mandatul expiră în 2014):
· Murry S. Gerber – preşedinte executiv la EQT Corp. (2010 venit 1,3 miliarde $); Halliburton Company.
· Linda Gosden Robinson – fost Director General la Robinson Lerer & Montgomery, LLC; Young & Rubicam, Inc.; WPP Group plc (2011 venit 15 miliarde $); Revlon, Inc. (2011 venit 1,3 miliarde $).
· John S. Varley – Director General la Barclays PLC (2011 venit 32 miliarde $); AstraZeneca PLC (2011 venit 33,5 miliarde $).

BlacRock reprezintă una dintre cele mai mari reţele de putere condensată din top 1%. Cei 18 membrii ai consiliului director sunt conectaţi la o parte semnificativă a nucleului mondial de valori financiare. Deciziile lor pot schimba imperii, distruge monede naţionale şi pot aduce în pragul sărăciei milioane de oameni. Unii dintre giganţii de top mondial ai lumii capitaliste sunt conectaţi prin intermediul consiliilor de administraţie BlackRock, inclusiv Bank of America, Merrill Lynch, Goldman Sachs, PNC Bank, Barclays, Swiss Reinsurance Company Ltd, American International Group (AIG), UBS AG, Arab Fund for Economic and Social Development, JPMorgan Chase & Co. şi Morgan Stanley.

Companiile de top la nivel mondial şi legăturile dintre acestea
Un studiu ETH Zürich publicat în 2011 de Stefania Vitali, James B., Glattfelder şi Stefano Battiston a arătat că un grup restrâns de companii – în principal bănci – exercită o putere imensă asupra economiei globale.[xxvi] Folosind informaţii din Orbis 2007, o bază de date ce cuprinde 37 de milioane de companii şi investitori, cercetătorii elveţieni au analizat economia mondială folosind modele matematice. Studiul este primul ce a urmărit 43.060 de corporaţii transnaţionale şi reţeaua de legături dintre acestea. A fost creată astfel o „hartă“ cu 1.318 de companii aflate în centrul economiei globale. Rezultatul cercetării a pus astfel pe hartă o „super entitate“ formată din 147 de companii ce controlează în jur de 40% din venituri.
Cele mai puternice 25 de companii din cele 147 identificate, sunt următoarele: (1) Barclays PLC*; (2) Capital Group Companies, Inc.; (3) FMR Corporation; (6) JPMorgan Chase & Co.*; (7) Legal & General Group PLC; (8) Vanguard Group, Inc.; (9) UBS AG; (10) Merrill Lynch & Co., Inc.*; (11) Wellington Management Co., LLP; (12) Deutsche Bank; (13) Franklin Resources, Inc.; (14) Credit Suisse Group*; (15) Walton Enterprises, LLC; (16) Bank of New York Mellon Corporation; (17) Natixis SA; (18) Goldman Sachs Group, Inc.*; (19) T. Rowe Price Group, Inc.; (20) Legg Mason, Inc.; (21) Morgan Stanley*; (22) Mitsubishi UFJ Financial Group, Inc.; (23) Northern Trust Corporation; (24) Société Générale; (25) Bank of America Corporation*. (* reprezintă directorii BlackRock)
 De remarcat, pentru studiul nostru, faptul că membrii consiliului de administraţie al BlackRock au legături directe cu cel puţin şapte din cele 25 de corporaţii de top, pe care cercetătorul Vitali şi ceilalţi le-au identificat ca formând o „super-entitate“ internaţională. Cei 18 membrii ai consiliului controlează şi influenţează zeci de trilioane de dolari şi reprezintă nucleul sectorului financiar corporatist. Mai jos este un exemplu în secţiune de entităţi cheie şi bunuri ce aparţin corporaţiilor ce alcătuiesc „super-entitatea“ economică mondială aşa cum a fost ea descrisă de Vitali şi ceilalţi.
 La cel mai înalt nivel al acestei „super-entităţi“ economice au fost identificate următoarele legături şi figuri cheie:

· Companiile Capital Group – control privat; cu sediul în Los Angeles; administrează 1 trilion $ în bunuri.
· FMR – una dintre cele mai mari firme de administrare de fonduri reciproce, administrează 1,5 trilioane $ în bunuri şi serveşte peste 20 de milioane de clienţi şi instituţii; Edward C. (Ned) Johnson III, preşedinte şi Director General.
· AXA – administrează 1,5 trilioane $ în bunuri, servind 101 milioane de clienţi; Henri de Castries, Administrator General şi Director, Nestlé SA.
· State Street Corporation – gestionează bunuri în valoare de 1,9 trilioane $; directori: Joseph L. Hooley şi Kennett F. Burnes, fost preşedinte şi Director General la Cabot Corporation (2011 venit 3,1 miliarde $).
· JPMorgan Chase & Co. (2011 bunuri 2,3 trilioane $) –  directori: James A. Bell, fost vicepreşedinte executiv la compania Boeing; Stephen B. Burke, Director General la NBCUniversal şi vicepreşedinte executiv la Comcast Corporation; David M. Cote, Director General la Honeywell International, Inc.; Timothy P. Flynn, fost preşedinte la KPMG International; şi Lee R. Raymond, fost Director General la Exxon Mobil Corp.
· Vanguard (2011 bunuri în administrare în valoare de 1,6 trilioane $) – directori: Emerson U. Fullwood, Fost vicepreşedinte la Xerox Corporation; JoAnn Heffernan Heisen, fost vicepreşedinte la Johnson & Johnson, Robert Wood Johnson Foundation; Mark Loughridge, Director la IBM Global Financing; Alfred M. Rankin, Jr, Director General la NACCO Industries, Inc., National Association of Manufacturers, Goodrich Corporation, şi preşedinte la Federal Reserve Bank din Cleveland.
· UBS (2012 bunuri 620 miliarde $) – directori: Michel Demaré, membru al consiliului de administraţie la Syngenta şi la IMD Foundation (Lausanne); David Sidwell, fost Director la Morgan Stanley.
· Merrill Lynch (Bank of America) (2011 bunuri în administrare în valoare de 2,3 trilioane $) – directori: Brian T. Moynihan, Director General la Bank of America; Rosemary T. Berkery, consilier juridic general pentru Bank of America/Merrill Lynch (fostă Merrill Lynch & Co., Inc.), membru al New York Stock Exchange‘s Legal Advisory Committee, director la Securities Industry and Financial Markets Association; Mark A. Ellman, director administrator la Credit Suisse First Boston; Dick J. Barrett, co-fondator al Ellman Stoddard Capital Partners şi director la MetLife, Citigroup Inc., UBS, The Carlyle Group, ImpreMedia, Verizon, Fluor Corporation, Wells Fargo & Co. şi Goldman Sachs Group.

 Directorii acestor companii super interconectate reprezintă doar un mic fragment din top 1%. Majoritatea persoanelor cu bunuri ce depăşesc în valoare 588.000 $ nu reprezintă jucători majori pe piaţa internaţională a finanţelor. În cel mai bun caz, pentru a genera profit, aceştia angajează firme specializate în managementul bunurilor. Valoarea netă a acestora este deseori blocată în bunuri fără valoare financiară precum imobiliare şi afaceri.

Clasa corporatistă transnaţională şi puterea globală
Cum reuşeşte clasa corporatistă transnaţională să menţină concentrată averea şi puterea la nivel mondial? Cei mai bogaţi 1% din totalul populaţiei planetei reprezintă aproximativ 40 de milioane de adulţi. Aceşti 40 de milioane de oameni constituie cel mai bogat segment al populaţiilor ţărilor şi regiunilor dezvoltate. Majoritatea acestora sunt profesionişti şi ocupă locuri de muncă sigure în cadrul unor instituţii recunoscute. Aproximativ 10 milioane de astfel de indivizi deţin bunuri în valoare de peste 1 milion de $, şi aproximativ 100.000 deţin bunuri financiare în valoare de 30 de milioane de $. Următorul nivel, imediat sub cei din top 1%, la categoria întâi, este deţinut de oameni cu locuri de muncă obişnuite în cadrul marilor corporaţii, guvernelor, companiilor proprietate personală sau în diverse instituţii din lume. Această primă categorie deţine în jur de 30-40 % din totalul angajaţilor în ţările dezvoltate, 30% în ţările cu economii în curs de dezvoltare şi 20% în economiile periferice.
A doua categorie de oameni ai muncii este formată din angajaţi ocazionali, muncitori din fabrici, muncitori ce lucrează în stradă sau zilieri, categorie ce beneficiază din ce în ce mai puţin de suport din partea autorităţilor şi a organizaţiilor de asistenţă socială. În marea lor parte concentraţi în metropole, aceştia constituie aproape 30-40 % din totalul muncitorilor în economiile puternic industrializate şi 20% în economiile în curs de dezvoltare şi cele periferice. Rămâne astfel a o treia categorie, cea a oamenilor săraci, ce variază de la 30 % din numărul de adulţi în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare până la 50% din numărul populaţiei în ţările nedezvoltate, unde oportunităţile de trai sunt extrem de limitate şi lumea se luptă să supravieţuiască. Aceştia sunt cei 2,5 miliarde de oameni ce trăiesc cu mai puţin de 2 $ pe zi, ce mor în fiecare zi cu zecile de mii de malnutriţie şi alte boli uşor de tratat, şi care probabil nu au auzit niciodată un ton de apel telefonic.[xxvii]
 După cum am văzut în exemplele cu sectorul financiar şi minier, elitele corporatiste sunt interconectate prin intermediul consiliilor de administraţie a peste 70 de mari multinaţionale, grupuri administrative, organizaţii media şi alte instituţii academice şi non-profit. În exemplul cu sectorul de investiţii se observă legături financiare mult mai puternice comparativ cu sectorul minier; cu toate acestea, ambele sectoare reprezintă reţele vaste de resurse ce sunt concentrate în cadrul fiecărei companii la nivel de consiliu de administraţie. Exemplul succint cu resursele şi directorii altor opt companii interconectate reprezintă o replică la scară redusă a unui model general de legături între consiliile de administraţie al corporaţiilor, grupurilor administrative, media şi guvernele ce controlează vaste resurse globale. Aceste relaţii strânse sunt întâlnite la nivelul companiilor de top al clasei corporatiste transnaţionale şi formează astfel o reţea puternică şi compactă de indivizi ce au interese comune în a-şi consolida poziţia dominantă mondială.
 Studii de sociologie au demonstrat faptul că directoratele au potenţialul de a facilita coeziunea politică.[xxviii] Consiliile corporaţiilor transnaţionale se întrunesc în mod regulat pentru a stimula maximizarea profitului şi viabilitatea pe termen lung a planurilor de afaceri. Într-o oarecare măsură se poate spune că se formează alianţe conspiraţioniste în cadrul acestor consilii de directori atunci când aceştia facilitează plăţi către oficiali guvernamentali, conduc activităţi ce subminează organizaţiile de muncă, caută să manipuleze preţul unor produse (aur spre exemplu) sau se implică în comerţul ilicit. Cei 30 de directori din exemplul nostru, din cadrul a două mari companii puternic interconectate, influenţează unele dintre cele mai puternice grupuri administrative din lume, precum British-American Business Council, US-Japan Business Council, Business Roundtable, Business Council şi Kissinger Institute. Aceştia influenţează aproximativ 10 trilioane $ în resurse monetare şi controlează vieţile şi locurile de muncă a multe sute de mii de oameni. Ei formează o elită în sine, ce activează într-o lume a elitelor de top mondial şi se constituie în clasa guvernantă de drept a lumii capitaliste.
 În plus, elitele mondiale ce compun topul 1% influenţează media corporatistă şi deţin controlul firmelor de relaţii cu publicul. Presa corporatistă internaţională protejează interesele celor din top 1% servind drept mijloc de propagandă pentru clasa guvernantă. Aceasta oferă divertisment maselor şi distorsionează realitatea şi inegalităţile. Ştirile sunt controlate de cei 1% pentru a menţine iluzia speranţei şi pentru a deturna atenţia de la cei puternici şi a nu fi blamaţi pentru condiţiile de viaţă grele. [xxix] Doi din cei 30 de directori prezentaţi anterior ca exemplu au legături directe cu media şi cu relaţiile publice. Thomas H. O’Brien şi Ivan G. Seidenberg sunt amândoi membrii în consiliul Verizon Communications, unde Seidenberg este preşedinte. Verizon a raportat peste 110 miliarde $ ca venit din operaţiuni în 2011. [xxx] David H. Komansky şi Linda Gosden Robinson sunt în consiliul de administraţie al WPP Group, ce se prezintă pe sine ca lider mondial în marketing şi comunicaţii, cu venituri de peste 65 de miliarde de $ în 2011.

Superclasa transnaţională
„Superclasa“, aşa cum a fost ea denumită de David Rothkopf se află localizată şi mai adânc în interiorul 1% al elitei mondiale. David Rothkopf, fost director la Kissinger Associates şi adjunct al Secretarului pentru Comerţ pentru Internaţional Trade Policy and Development, a publicat în 2008 lucrarea Superclass: The Global Power Elite and the World They Are Making.[xxxii] Conform lui Rothkopf, superclasa reprezintă aproximativ 0.0001 % din populaţia lumii şi este alcătuită din 6.000-7.000 de persoane (unii spun 6.660). Ei sunt aceia din vârful absolut al piramidei puterii globale, ce frecventează staţiunea Davos din Elveţia, zboară cu avioane private, au foarte mulţi bani, au legături strânse în mediul corporatist, elite ce construiesc politicile globale. Ei sunt 94% bărbaţi, predominant albi, în cea mai mare parte din America de Nord şi Europa. Ei stabilesc agendele Comisiei Trilaterale, Grupului Bilderberg, G8, G20, NATO, Băncii Mondiale şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Aceştia fac parte din elita financiară, corporaţii transnaţionale, guverne, armată, academii, organizaţii nonguvernamentale, grupuri spirituale sau alte elite din umbră. Aceste elite din umbră includ, spre exemplu, organizaţii ce deservesc securitatea naţională şi au conexiuni strânse cu lumea politică şi cu cartelurile internaţionale de droguri, ce extrag anual 8.000 de tone de opium din zonele de război în care SUA este implicată, ca apoi să spele 500 miliarde de $ prin intermediul băncilor transnaţionale, dintre care jumătate îşi au sediul în SUA. [xxxiii]
 „Superclasa“ se bazează pe influenţă şi putere, aşa cum a descris-o Rothkopf. Deşi în lume sunt peste 1.000 de miliardari, nu toţi sunt parte a superclasei în termeni de influenţă a politicilor globale. Cu toate astea, aceşti 1.000 de miliardari au de două ori mai multă avere decât alte 2,5 miliarde de oameni mai puţin bogaţi. Sunt foarte conştienţi de marile inegalităţi ce există în lume, şi muncesc din greu să menţină acest sistem neschimbat.

NATO şi securitatea „superclasei“

Protecţia capitalului este principalul motiv pentru care ţările NATO sunt responsabile pentru 85 % din cheltuielile mondiale cu înarmarea, Statele Unite cheltuind mai mult decât toate ţările din lume la un loc.[xxxiv] Teama de rebeliuni şi alte forme de manifestare a neliniştii stă la baza agendei globale NATO în războiul împotriva terorismului.[xxxv, xxxvi] NATO se erijează cu uşurinţă într-o forţă poliţienească pentru clasa transnaţională corporatistă. Odată cu definitivarea acestei clase transnaţionale în anii 80, ce a coincis cu colapsul URSS, NATO a început să desfăşoare operaţiuni pe o suprafaţă mai extinsă. S-a aventurat la început în Balcani, unde a şi rămas, pentru a se muta apoi în Afghanistan. NATO a început o misiune de antrenament în Irak în 2005 şi a condus operaţiuni în Libia.
 A devenit clar faptul că „superclasa“ foloseşte NATO pentru a menţine securitatea globală. Aceasta face parte dintr-o strategie de expansiune a dominaţiei militare SUA în toată lumea. În acelaşi timp imperiul mediatic, industrial şi militar SUA-NATO acţionează în slujba clasei corporatiste transnaţionale pentru a proteja oriunde în lume capitalul internaţional. [xxxvii]
 Sociologii William Robinson şi Jerry Harris au anticipat această situaţie în 2000 atunci când au descris „trecerea de la statul social la statul poliţienesc suprasaturat de expansiunea bruscă a forţelor de securitate publice şi private, de încarcerarea în masă a populaţiilor excluse (în mod disproporţionat minorităţile), de noile forme de apartheid social... şi de legislaţia antiemigrare“. [xxxviii]
 Agenda globală a superclasei de astăzi a fost prezisă cu acurateţe de această teorie, inclusiv consolidarea continuă a capitalului mondial fără intervenţii din partea guvernelor sau a mişcărilor militante pentru egalitarism social. [xxxix]
 În plus, această agendă duce la sărăcirea şi mai acută a jumătăţii sărace a populaţiei lumii, şi la scăderea vertiginoasă în spirală a salariilor pentru toţi cei din categoria a doua şi chiar pentru câţiva din categoria întâi. [xl] Este o lume ce se confruntă cu o criză economică, în care soluţia neoliberală propusă este să se investească mai puţin în nevoile populaţiei şi mai mult în securitate.[xli] Este o lume în care instituţiile financiare răspund la faliment prin tipărirea şi mai multor bancnote, producând o ameliorare cantitativă cu trilioane de dolari noi ce vor genera o şi mai mare inflaţie. Este o lume a conflictului permanent, în care se investeşte pentru a distruge şi se cheltuieşte şi mai mult pentru reconstrucţie – un ciclu de care profită clasa transnaţională corporatistă şi reţeaua mondială a puterii economice. Este o lume în care sunt doborâte drone, se produc asasinate extrajuridice, o lume a crimelor şi distrugerii atât acasă cât şi peste hotare.
Control social total
 Mişcarea de tip Occupy foloseşte mantra 1% versus 99% ca şi concept major în demonstraţiile, subminările şi provocările împotriva practicilor clasei transnaţionale corporatiste, în cadrul căreia superclasa globală este un element cheie în implementarea unei agende a super-elitei pentru perpetuarea războiului şi a controlului social total. Occupy este exact fenomenul de care superclasa se teme cel mai mult: o mişcare democratică globală ce demască agenda clasei transnaţionale corporatiste şi înscenarea continuă a alegerilor guvernamentale, în care actorii se pot schimba dar rezultatul rămâne acelaşi. Cu cât mişcarea Ocuppy refuză să coopereze cu agenda clasei transnaţionale corporatiste şi continuă să mobilizeze activişti, cu atât mai mult este posibil ca întreg sistemul de dominaţie să se prăbuşească sub presiunea mişcărilor democratice populare. ∞

Despre autori:
· Dr. Peter Phillips este profesor de sociologie la Universitatea de Stat Sonoma din California şi preşedinte al Media Freedom Foundation /Project Censored.
· Kimberly Soeiro este student la Sociologie la Universitatea de Stat Sonoma, pasionat de cercetare şi activist.
· Autorii aduc mulţumiri speciale către Mickey Huff, director Project Censored şi Andy Roth, director asociat Project Censored, pentru editare şi pentru sugestiile importante aduse acestui articol.

Nota editorului:

Aceasta este o versiune editată a articolului The Global 1% – Exposing the Transnational Ruling Class de dr. Peter Phillips şi Kimberly Soeiro.
Pentru a consulta articolul complet cu notele de final, vizitaţi: http://tinyurl.com/97dsxvh.

Share