Dominaţie militară mondială fără arme nucleare
Există doar o singură ţară care are potenţialul militar şi ştiinţific de a lansa un atac instantaneu, nedetectabil, copleşitor şi devastator împotriva unui adversar vulnerabil şi care şi-a proclamat deschis intenţia de a dobândi această capacitate. Această naţiune a fost definită în decembrie anul trecut de către propriul ei şef de stat drept „singura superputere militară a lumii“.1

SUA aspiră să rămână singurul stat din istorie care poate exercita o dominaţie militară completă, pe uscat, în aer, pe mare şi în spaţiu, şi care poate să îşi menţină şi să îşi extindă bazele militare şi trupele, grupurile de luptă ce transportă avioane şi bombardierele strategice, aproape la fiecare latitudine şi longitudine. Pentru a face toate aceste lucruri, SUA are un buget record al apărării pentru anul viitor de 708 miliarde $. Câştigându-şi acest statut în mare parte datorită faptului că a fost prima ţară care a dezvoltat şi utilizat arme nucleare, SUA îşi consolidează acum dominaţia militară globală, prin înlocuirea opţiunii nucleare. Statele Unite au condus trei războaie majore în mai puţin de patru ani, împotriva Iugoslaviei, Afganistanului şi Irakului. În toate aceste cazuri, SUA a dislocat (după lovituri aeriene şi atacuri cu rachete) zeci sau sute de mii de soldaţi. Pentagonul a stabilit baze militare în toate aceste 3 zone de război şi, deşi contaminarea cu uraniu sărăcit şi bombele cu dispersie sunt încă prezente în toate aceste trei zone, trupele americane nu au trebuit să se confrunte cu un peisaj iradiat.

Lansarea unui atac nuclear, atunci când un atac convenţional serveşte aceluiaşi scop, ar fi de prisos şi mult prea costisitor dintr-o mulţime de motive. La 8 aprilie 2010, preşedintele american Barack Obama şi cel rus – Dmitri Medvedev – au semnat la Praga „Noul tratat strategic de reducere a armamentului nuclear“ (Noul START), prin care se urmăreşte reducerea reciprocă a arsenalului nuclear şi a sistemelor de livrare (sub rezerva ratificării de către Senatul SUA şi Duma de Stat). Anterior, în aceeaşi săptămână, SUA a lansat noul Nuclear Posture Review (NPR), în care, pentru prima dată pare a se renunţa la utilizarea armelor nucleare pentru un atac iniţial surpriză. Norul nuclear întunecat care a plutit deasupra omenirii în ultimii 65 ani pare a se disipa. Cu toate acestea, Statele Unite păstrează încă 1550 focoase nucleare desfăşurate în diferite zone, încă 2200 (după unii 3500) în depozite şi o triadă de transportoare submarine, terestre şi aeriene. Un aspect şi mai ameninţător este acela că Washingtonul avansează cu planul său de înlocuire a „sabiei şi scutului“ nuclear – folosite pentru şantaj şi în scop de descurajare – cu un model non-nuclear, care ar putea tulbura precedentul „echilibru al terorii“, echilibru care timp de şase decenii a fost un adevărat coşmar, însă nu a dus la declanşarea nici unui război masiv.
Noua sabie, sau suliţă, presupune planuri pentru un atac iniţial bazat pe sisteme de arme convenţionale, ce implică aceeaşi triadă de componente terestre, aeriene şi maritime, scutul fiind de fapt o reţea mondială de rachete de interceptare. Pentagonul intenţionează să fie capabil să lovească primul, şi în deplină siguranţă. Arsenalul non-nuclear folosit pentru a dezactiva şi distruge sistemele de apărare aeriene şi strategice, şi la modul potenţial toate forţele militare majore ale altor naţiuni, va consta din rachete balistice intercontinentale, rachete balistice adaptate pentru a fi lansate de pe submarine, rachete de croazieră hipersonice şi bombardiere strategice super-invizibile, capabile să evite detectarea prin radar şi sustrăgându-se astfel sistemelor de apărare aeriene şi de la sol. Toate rachetele cu rază scurtă, medie şi lungă de acţiune, rămase în funcţiune în ţara vizată, vor fi (teoretic) distruse după lansare, de către rachetele de interceptare. În cazul în care rachetele astfel neutralizate conţin focoase nucleare, căderile radioactive vor avea loc în ţara care le lansează, deasupra unei ape, sau deasupra unei alte naţiuni aleasă de către SUA. Un comentariu rus de acum trei ani a descris astfel interacţiunea dintre primele rachete lansate şi sistemele de rachete de interceptare: „Se poate investi în dezvoltarea unui sistem ABM [sistem anti-balistic] şi a unor arme de primă lovitură cu adevărat eficiente, cum ar fi de exemplu sistemele de armament convenţionale de înaltă precizie. Scopul final este dezvoltarea capacităţii de a lansa un prim atac dezarmant (fie el nuclear, non-nuclear sau mixt) asupra potenţialului nuclear strategic al inamicului. ABM va elimina apoi tot ceea ce supravieţuieşte primei lovituri.“2
Mult întârziatul raport asupra situaţiei nucleare (de la începutul lunii aprilie 2010) susţine planurile Pentagonului pentru „menţinerea unui factor credibil de descurajare nucleară şi consolidarea arhitecturii securităţii regionale cu sisteme de apărare anti-rachetă...“ (pag. VI) De asemenea, confirmă faptul că „adăugarea de sisteme non-nucleare la obiectivele regionale ale SUA, cu rol de descurajare şi de reasigurare, va fi protejată prin evitarea limitării doar la sisteme de apărare anti-rachetă şi păstrarea opţiuni de utilizare a bombardierelor grele şi a sistemelor de rachete cu rază lungă de acţiune în roluri convenţionale“ (pag. 25).3
În data de 6 aprilie, la o conferinţă de presă pe tema raportului asupra situaţiei nucleare, la care a participat secretarul apărării Robert Gates, amiralul Michael Mullen, Şeful Comitetului Şefilor de Stat Major, secretarul de stat Hillary Clinton şi secretarul pe probleme de energie Steven Chu, Gates a declarat: „vom menţine triada nucleară a ICBM [rachete balistice intercontinentale], aeronave capabile de a transporta încărcături nucleare şi submarine dotate cu rachete balistice“ şi „vom continua să dezvoltăm şi să îmbunătăţim capabilităţile non-nucleare, inclusiv sistemele de apărare regionale anti-rachetă“.
Mullen a vorbit despre „apărarea intereselor vitale ale Statelor Unite şi cele ale partenerilor noştri şi a aliaţilor prin intermediul unui amestec mai echilibrat între mijloacele nucleare şi non-nucleare, faţă de ceea ce avem la dispoziţie la ora actuală“.4
Raportul Pentagonului privind revizuirea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice (Ballistic Missile Defense Review Report)5 din 1 februarie 2010, prevede: „Statele Unite vor urmări o abordare gradual-adaptativă la apărarea anti-rachetă“ şi „vor dezvolta capabilităţi care sunt mobile şi reamplasabile“(pag. VI). Raportul Quadrennial Defense Review din data de 6 februarie, vorbeşte şi el de planuri similare. Raportul „...avansează două obiective clare. Primul este acela de a reechilibra capabilităţile forţelor militare ale SUA de a prevala în războaiele actuale, în timp ce se construiesc capacităţile necesare pentru a face faţă ameninţărilor viitoare“ (pag. III). Acesta afirmă că „SUA rămâne singura naţiune în măsură să plănuiască şi să susţină operaţiuni la scară mare, pe distanţe extinse“ (pag. IV) cu un personal militar american de „400000 de oameni... dinainte staţionat sau desfăşurat prin rotaţie, în întreaga lume“ (pag. XIV), „fapt care este posibil datorită capabilităţilor spaţiale şi informatice şi datorită capacităţii Americii de a proteja obiectivele vizate de către adversari prin intermediul sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice“ (pag. V). Unul dintre obiectivele cheie al SUA este acela de a-şi „îmbunătăţi pe viitor capacitatea de administrare a unor lovituri cu rază lungă de acţiune“ (pag. 33) şi de a promova „creşterea rapidă a capabilităţilor terestre şi maritime de apărare împotriva rachetelor balistice“ (pag. 39). SUA îşi intensifică de asemenea programele de luptă în spaţiul informaţional şi în spaţiul cosmic, ce au potenţialul de a întrerupe complet sistemele militare de comandă, comunicaţiile, calculatoarele şi sistemele informaţionale ale altor naţiuni“, lăsându-le complet lipsite de apărare.

Atacul global convenţional prompt
Programul prin intermediul căruia Washingtonul îşi dezvoltă armele convenţionale pentru a completa strategia sa nucleară anterioară poartă numele de „atac global prompt“ (Prompt Global Strike – PGS), sau „atac global convenţional prompt“ (CPGS). Global Security Newswire a scris la data de 2 aprilie în legătură cu propusul START II: „Membrii elitei politice a Rusiei sunt îngrijoraţi de ceea ce spune sau mai exact nu spune acordul în legătură cu sistemul de apărare împotriva rachetelor balistice şi cu sistemul american de administrare a unui «atac global convenţional prompt»“.7 În fapt, succesorul lui START I nu spune nimic despre rachetele americane de interceptare sau despre politicile referitoare la un prim atac convenţional şi, ca atare, spune totul despre ele. Noul tratat nu le va limita şi nu le va afecta în nici un fel.
După ceremonia de semnare de la Praga, din data de 8 aprilie, Departamentul de Stat al SUA a emis un document referitor la „atacul global prompt“ care prevede: „Noua tratat START nu conţine nici o constrângere cu privire la capacităţile curente sau planificate ale SUA de a administra un «atac global prompt»“. Pentru a oferi un cadru pentru strategia militară americană actuală, se adaugă: „Creşterea de neegalat a capacităţilor militare convenţionale ale SUA a contribuit la abilitatea noastră de reducere a rolului pe care îl au armele nucleare în descurajarea atacurilor non-nucleare... Departamentul Apărării (DoD) explorează în prezent tehnologiile ce fundamentează capacitatea de administrare a unui «atac global convenţional prompt» (CPGS), care ar putea oferi preşedintelui opţiuni tehnice mai adecvate şi mai credibile pentru a face faţă noilor ameninţări.“8 Descriind elementele constitutive ale PGS, declaraţia de presă a Departamentului de Stat constată de asemenea că: „Eforturile actuale examinează trei concepte: tehnologia vehiculelor hipersonice, atacul convenţional cu rachete şi armamentul hipersonic avansat. Aceste proiecte sunt administrate de către Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA), USAir Force Space and Missile Center şi de către Army Space and Missile Defense Command... START II va ajusta planurile dezvoltate de către Statele Unite pe parcursul duratei de viaţă a prezentului tratat, pentru a disloca focoase convenţionale asupra rachetelor balistice.“ Într-un limbaj clar, specific Departamentul de Stat, declaraţia adaugă: „Noul START protejează capacitatea SUA de a dezvolta şi implementa capacitatea CPGS. Tratatul nu interzice în nici un fel Statelor Unite să construiască şi să implementeze rachete balistice... “9
Rachetele non-nucleare menţionate, sunt concepute pentru a lovi orice loc de pe Pământ într-un interval de maxim 60 de minute, deşi susţinătorul principal al PGS, vice-preşedintele statului major al marinei, generalul James Cartwright, se lăuda la începutul lunii iunie 2009 că, „la nivelul cel mai de vârf“, loviturile armate ar putea fi executate în „300 milisecunde“.10 Cartwright a declarat de asemenea că bombardierele actuale sunt „prea lente şi prea intruzive“ pentru multe „misiuni de atac la nivel global“.11 La 21 ianuarie, secretarul adjunct al Apărării, William Lynn, a solicitat plasarea Departamentul de Apărare într-o stare de alertă permanentă pentru a menţine poziţia dominantă la nivel aerian şi capacitatea de a lovi orice obiectiv de pe Pământ, în orice moment... Următoarea prioritate militară aeriană pentru Pentagon este dezvoltarea unei capacităţi de atac specifică noii generaţii, adânc penetrantă, care să poată depăşi o apărare aeriană avansată...12
Într-o analiză a Global Security Network din 15 martie 2010, intitulată „Costul testării rachetelor americane de atac global ar putea ajunge la 500 milioane $“, Elaine Grossman scrie: „Administraţia Obama a cerut 239,9 milioane $ în anul fiscal 2011 pentru cercetarea şi dezvoltarea abilităţii de a declanşa un atac global prompt... În cazul în care nivelurile de finanţare rămân aşa cum au fost anticipate, Pentagonul va cheltui aproape 2 miliarde $ pentru a finanţa capacitatea de a declanşa o lovitură globală promptă până la sfârşitul anului fiscal 2015... “13 Componenta terestră a PGS – rachetele balistice intercontinentale Minuteman, cu o sarcină utilă convenţională – „se vor ridica iniţial în spaţiu, ca nişte rachete balistice, şi vor lansa apoi un «vehicul de încercare hipersonic», ce va plana şi va manevra înspre o destinaţie programată, care va putea fi actualizată sau modificată de la distanţă în timpul zborului“.14

Planurile Pentagonului cu privire la armele de înaltă precizie
La 22 martie 2010, Defense News a publicat un articol intitulat „Arme americane de precizie pentru războaiele secolul 21“, care a inclus şi acest fragment: „Pentru a contracara... sistemele de apărare antiaeriene, Pentagonul doreşte să construiască o serie de arme de precizie, care pot lovi orice ţintă de la mii de kilometri depărtare. Cunoscute drept o familie de sisteme, în cadrul lor poate fi inclusă orice tip de armă: un nou bombardier, un nou set de rachete de croazieră şi, într-o zi, chiar şi arme hipersonice dezvoltate în cadrul programului Pentagonului de administrare a unei lovituri globale prompte care vor oferi viteza şi raza de acţiune a unui ICBM cu focos convenţional“.15 Un raport din Washington Post referitor la PGS, din data de 8 aprilie, l-a citat pe ministrul rus de externe Serghei Lavrov care a avertizat: „Statele lumii vor accepta cu greu o situaţie în care armele nucleare încep să dispară, însă arme ce nu sunt mai puţin destabilizatoare emerg în mâinile anumitor membri ai comunităţii internaţionale.“16 Aceeaşi sursă a adăugat „administraţia Obama vede... rachetele ca pe o simplă rotiţă dintr-o serie întreagă de arme defensive şi ofensive, care ar putea înlocui în cele din urmă armele nucleare“. Este citat de asemenea şi Cartwright care a afirmat: „Nu mai pot fi folosite doar armele nucleare în scopul descurajării inamicilor. Gama de arme folosite trebuie să fie mai largă.“17 În ziua următoare, publicaţia Independent din Marea Britanie a publicat un articol pe această temă. Următoarele citate extrase din acest articol, ar trebui să deschidă ochii oricui crede că „lumea post-nucleară“ a Washingtonului va fi una mai sigură. Referindu-se la rachetele balistice intercontinentale PGS dotate (cel puţin în teorie) cu focoase convenţionale, publicaţia a avertizat: „...Odată ce acestea sunt lansate, ar putea exista dificultăţi în a distinge încărcăturile lor convenţionale de cele nucleare. Acest lucru ar putea declanşa accidental represalii nucleare din partea Rusia sau a unei alte puteri militare. Un alt pericol este acela că dacă armele nucleare nu mai constituie o problemă, comandanţii militari americani ar fi mai tentaţi să ordone o lovitură nucleară. Şi dacă informaţiile obţinute despre inamic nu sunt complet sigure, şansele de a lovi un obiectiv greşit sunt mari.“18
Oficialii americani au discutat despre perspectiva lansării unor astfel de rachete, la o altitudine mai mică decât cea la care sunt lansate ICBM nucleare, dar ar fi necesar un grad aproape nelimitat de încredere sau credulitate din partea oficialilor militari chinezi şi ruşi, pentru ca aceştia să se bazeze pe asigurarea că ICBM-urile care se deplasează înspre sau prin apropierea teritoriului lor, nu transportă de fapt arme nucleare, indiferent de distanţa (de la suprafaţa Pământului) la care zboară.

Reacţii la iniţiativa atacului global prompt
În 2007, la un an după ce Pentagonul şi-a anunţat planurile de atac global prompt, un analist rus, Andrei Kislyakov, scria: „În ciuda ameninţărilor evidente la adresa civilizaţiei, Statele Unite s-ar putea să dobândească în curând arme orbitale în cadrul proiectului atacului global prompt. Astfel SUA va avea capacitatea de a executa o lovitură convenţională practic oriunde în lume, în interval de o oră.“19 Elaine Grossman a scris la data de 1 iulie, anul trecut: „Odată ce este construită, este de aşteptat ca racheta convenţională de atac să combine o rachetă auxiliară cu un vehicol de zbor rapid, capabil să poarte o încărcătură utilă ce poate lansa un proiectil împotriva ţintei. Pe măsură ce se va apropia de ţinta finală, proiectilul se va scinda în zeci de fragmente potenţial letale, capabile să acţioneze împotriva oamenilor, a vehiculelor şi a diverselor structuri, potrivit oficialilor apărării ... “20
Un scenariu îngrozitor, comparabil cu cel anterior, cu privire la efectele unui atac PGS, a apărut în publicaţia Popular Mechanics, în ianuarie 2007.21 La 7 aprilie 2010, fostul Şef de Stat Major al Forţelor Armate ruse, generalul Leonid Ivashov, a semnat un articol intitulat „Surpriza nucleară a lui Obama“. Referindu-se la discursul preşedintelui SUA de la Praga, cu un an în urmă – în care a afirmat că „existenţa a mii de arme nucleare este cea mai periculoasă moştenire a Războiului Rece“ – şi la semnarea de către acesta a acordului START II, în acelaşi oraş, în data de 8 aprilie, autorul a declarat : „În istoria SUA din ultimul secol nu poate fi găsit nici măcar un singur exemplu de sacrificiu al elitelor SUA pentru omenire sau pentru popoarele din alte ţări. Ar fi oare realist să ne aşteptăm ca apariţia unui preşedinte afro-american la Casa Albă să schimbe filosofia politică a ţării, care în mod tradiţional urmăreşte dobândirea unei dominaţii globale? Cei care cred că aşa ceva este posibil, ar trebui să încerce să înţeleagă de ce SUA – ţara a cărui buget militar este deja mai mare decât bugetele militare ale tuturor ţărilor din lume luate împreună – continuă să cheltuiască sume enorme de bani pentru pregătirile de război.“22 Referindu-se în special la PGS, Ivashov a oferit acest detaliu: „Conceptul atacului global prompt preconizează un atac concentrat, desfăşurat pe o perioadă de 2-4 ore, în cadrul căruia se folosesc mii de arme convenţionale de precizie, care vor distruge complet infrastructurile critice din ţara ţintită şi o vor forţa astfel să capituleze...“ Conceptul atacului global prompt este menit să susţină monopolul SUA în sfera militară şi să lărgească prăpastia dintre ea şi restul lumii. Combinat cu desfăşurarea de sisteme de apărare anti-rachetă, care ar trebui să facă SUA imună la represaliile Rusiei şi a Chinei, iniţiativa atacului global prompt va transforma Washingtonul   într-un dictator global al erei moderne... „În esenţă, noua doctrina nucleară americană este un element al noii strategi de securitate a SUA, care ar fi mai adecvat descrisă drept o strategie de impunitate totală. SUA îşi măreşte bugetul militar, lăsând frâu liber NATO-ului, în postura sa de jandarm mondial, şi planifică exerciţii reale în Iran, pentru a testa în practică eficienţa iniţiativei atacului global prompt. În acelaşi timp, Washingtonul vorbeşte despre o lume complet denuclearizată.“23

Despre autor:
Rick Rozoff contribuie frecvent la GlobalResearch.ca, divizia de internet a „Centrului de Cercetare asupra Globalizării“ cu sediul în Montreal, Canada. Vizitaţi blog-ul său la adresa: http://rickrozoff.wordpress.com/. Rick este managerul de listă pentru Stop NATO, o listă de emailuri de ştiri internaţionale, care analizează extinderea NATO (http://groups.yahoo.com/grup/stopnato).
Textul complet al acestui articol, intitulat iniţial America’s Imperial Design: Prompt Global Strike, este disponibil la adresa: http://tinyurl.com/2g82bds .

Share