Introducerea cărţile de identitate electronice (ID) a avansat într-un mod alarmant, ele devenind deja aproape universale în întreaga lume. Deja, 2,2 miliarde de oameni, sau 33% din populaţia globală, au emise carduri de identitate smart. Din aceste carduri, peste 900 de milioane au sisteme de biometrie facială şi amprente digitale. Conform planurilor, la ora actuală, peste 85% din populaţia lumii va avea carduri de identitate smart până în 2012.

Mare parte din populaţia rămasă nu a scăpat: în mare măsură este deja înrolată în vechile sisteme de identitate, adesea în state represive cum ar fi Myanmar (Burma). Cum era şi de înţeles, campaniile împotriva introducerii cardurilor ID au avut tendinţa să se joace cu problemele generate de sistemele ID, prezentându-le ca fiind irealizabile şi creînd probleme precum invazia intimităţii, frauda, accesul neautorizat la bazele de date, crima organizată, recunoaşterea biometrică îndoielnică, etc. Drept rezultat, un număr substanţial de persoane cred că, pur şi simplu, cărţile de identitate obligatorii nu se vor implementa.
A trecut de mult timpul pentru a ne îngropa capul în nisip. Nu există obstacole în calea introducerii globale obligatorii a cardurilor de identitate electronice.
Toate acele limitări (ale sistemelor ID) pot fi reale, dar acest lucru nu este suficient pentru a stopa implementarea, deoarece acestea sunt probleme care vor afecta oamenii individual, nu guvernele lor – problema este a noastră, nu a lor. Nu a existat practic nici o dezbatere semnificativă asupra uneia dintre cele mai mari probleme a timpurilor noastre!
De asemenea este timpul să ne uităm la ce sunt sistemele ID destinate să facă, nu la justificarea publică a acestora. Din moment ce guvernele au ştiut probabil dintotdeauna că    ID-urile nu vor opri terorismul, crima organizată, furtul de identitate, frauda, etc., trebuie să existe un alt motiv pentru introducerea lor – şi se pare că guvernele nu vor ca publicul larg să cunoască acest motiv.

O agendă internaţională coordonată a ID-urilor?
Probabil că putem învăţa mult mai multe dacă ne uităm cu atenţie la ce se întâmplă în prezent în întreaga lume. În mod interesant, se pare că nimeni nu a publicat un studiu de încredere sau global asupra introducerii sustemelor ID în întreaga lume, aşa că a trebuit compilat un astfel de studiu pentru acest articol [vezi tabelele din articolul original al autorului; Ed.].
Ceea ce iese în evidenţă din acest studiu, aşa incomplet cum este el, este că sistemele de carduri de identitate electronice avansate sunt introduse la unele dintre cele mai sărace state ale lumii, unele în haos, război civil şi foamete, deopotrivă ţări mici şi mari. Ele sunt introduse în state cu culturi foarte divergente, în cadrul unor state care sunt aproape complet pre-industrializate şi subdezvoltate şi înainte de toate la aproape toate naţiunile islamice. Doar un mic grup de state nu vor avea un sistem  electronic avansat de înregistrare a populaţiei. Toate acestea se vor întâmpla până la sfârşitul lui 2012.
De exemplu, pe 25 iunie 2009, India a anunţat că va continua programul de introducere a cardurilor de identitate biometrice universale, acesta urmând a fi finalizat până în 2011 – urmând a fi înregistraţi aproape 1,2 miliarde de oameni în doar 18 luni.
Cu toate acestea, sunt şi arii gri. De exemplu, în unele state, cum ar fi Mozambic şi Zambia, există carduri ID biometrice pentru înregistrarea votanţilor care nu sunt în mod oficial carduri ID naţionale dar care totuşi au înregistrat populaţia.
„Cardurile electorale“ tind să devină carduri ID naţionale imediat după alegeri, cum s-a întâmplat de exemplu în Haiti. (Cum de introducerea cardurilor ID a ajuns să fie legată de „aducerea democraţiei“?). SUA probabil ar fi in aria gri din cauza incertitudinii (în mod deliberat neclarificate) privind actul real ID, Canada din cauza propunerilor pentru „permise de conducere consolidate“ biometric, iar Australia din cauza statusului incert al „cardurilor de acces“. Orice incertitudine este însă eliminată dacă examinăm „imaginea globală“: cardurile ID vor fi introduse aproape peste tot.
Introducerea simultană în aşa de multe state a unor sisteme de carduri ID foarte asemănătoare, nu pare a fi o coincidenţă. Dacă era vorba doar de o problemă a unor state care luau singure iniţiativa de a-şi perfecţiona anumite sisteme, acest lucru s-ar fi desfăşurat pe o perioadă mai lungă de timp, având în vedere faptul că naţiunile îşi îmbunătăţesc sistemele o data la câteva decenii. E posibil ca acest orar să indice că asupra naţiunilor se aplică o presiune internaţională nevăzută pentru a adopta carduri ID?
În timpul cercetării listei, a reieşit ceva interesant. Planurile de a introduce un sistem naţional de carduri ID în Uganda au fost anunţate printr-un memorandum din date de 20 iunie 2008, trimis către Fondul Monetar Internaţional (FMI).
Impresia este că FMI era implicat în această decizie cu mult timp înainte ca populaţia din Uganda să fi fost consultată în legătură cu acest plan.
A cerut cumva FMI naţiunilor să adopte carduri ID biometrice, sub pretextul evitării evaziunii fiscale, prevenirii fraudei şi spălării de bani?
Iar şi iar, pentru promovarea aşa numitelor beneficii ale sistemelor de identitate biometrice, printre motivele incluse se numără şi beneficile aduse sistemului bancar, prevenirea fraudei şi faptul că cei care sunt mai săraci vor avea astfel acces la sistemul bancar.
Într-un exemplu al promovării occidentale, Uniunea Europeană (UE) a sponsorizat financiar introducerea de carduri ID biometrice în Republica Democrată Congo, chipurile pentru a ajuta la promovarea păcii prin urmărirea foştilor soldaţi şi luptători. O logică similară a fost aplicată pentru introducerea sistemelor biometrice în Somalia.
Cardurile ID biometrice vor ajunge şi în Rwanda. Cardurile ID au fost o unealtă majoră în genocidul din Rwanda. Imaginaţi-vă cât de eficient ar fi fost genocidul cu o înregistrare computerizată a populaţiei şi un sistem ID biometric pentru a preveni frauda sau evaziunea. Experienţa Rwandei este o ilustrare oribilă a cât de letale pot fi cardurile ID într-o naţiune aflată în război civil şi ridică întrebări incomode despre implicarea UE în astfel de acţiuni.

Politica de armonizare în UE, Marea Britanie şi SUA
Introducerea la nivel global a cardurilor ID este pur şi simplu un martor vizibil al unui proces invizibil. Politicile care ne afectează profund vieţile şi ne răpesc libertatea sunt elaborate în înţelegeri internaţionale secrete.
În iulie 2005, în timpul rotaţiei de 6 luni la preşedinţia UE, Marea Britanie a introdus o propunere privind cardurile ID biometrice în Europa, în ciuda faptului că nu avea dreptul de a face acest lucru, conform tratatelor Uniunii Europene de la acea vreme.
Aspectele legale nefiind un obstacol, această propunere a evoluat ulterior, legând politica UE de Programul de la Haga pe probleme de justiţie şi securitate.
Totuşi, politicile care au introdus cardurile ID au evoluat în secret, mergând mult dincolo de identificare şi securitate, aşa cum a explicat Tony Bunyan într-un articol din ziarul Guardian („Societatea supravegheată este o problemă în întreaga UE“, 28 mai 2009; articolul include citate din raportul lui Bunyan – „Forma lucrurilor care vor veni’’). Cardurile ID sunt doar o unealtă, ce fac posibil un plan mult mai mare de monitorizare şi înregistrare a vieţii fiecărei persoane; Bunyan numeşte acest lucru „tsunami-ul digital“.
„Fiecare obiect pe care îl foloseşte un individ, fiecare tranzacţie pe care o face şi aproape orice deplasare a sa va crea un raport digital detaliat. Acest lucru va genera o mulţime de informaţii pentru organizaţiile de securitate publică“, ducând la anticiparea comportamentului şi evaluarea lui de către nişte„maşini“ (termenul lor) care vor emite pe loc ordine către ofiţeri. Propunerea prevesteşte colectarea în masă de date personale despre călătorii, detalii bancare, localizare prin intermediul telefonului mobil, rapoarte medicale, folosirea internetului, cazier (oricât de nesemnificativ ar fi), amprente şi poze digitale care pot fi exploatate şi aplicate diferitelor scenarii – îmbarcarea în avion, comportament pe internet sau participarea la un protest.“
Dar toate acestea nu vin doar spre Europa, aşa cum explică Bunyan, pentru că SUA şi UE vor împărţi politici şi practici similare într-o agendă a armonizării acestora:
„...s-a propus ca până în 2014 Uniunea Europeană să creeze o arie de cooperare Euro-Atlantică cu SUA în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei“. Acest lucru va merge mult mai departe de prezenta cooperare şi va însemna că politicile care afectează libertăţile şi drepturile fiecărui cetăţean UE nu vor fi determinate la Londra sau Brussels, ci în cadrul întâlnirilor secrete dintre UE şi SUA.
A fost acesta un răspuns la evenimentele din 9/11? Nu, cu siguranţă nu. Putem spune asta pentru că unele dintre aceste planuri au o istorie publicată şi o cronologie mult mai veche, de exemplu, Taiwan, 1997 şi India, 1999. Putem merge pe firul bazelor de date de tip ID până la „Cardul Australian“, care a fost învins în 1987. Putem de asemenea spune cu siguranţă că această cooperare UE-SUA pe probleme de securitate a început înainte de evenimentele de la 9/11, aşa cum a fost cazul şi cu dezvoltarea securităţii bazelor de date UE care au fost aplicate dizidenţilor politici.

Ce fac cardurile ID?
Cardurile ID sunt ca un „lipici“ high-tech, o interfaţă ce pune împreună toate bazele de date din diferite state şi leagă aceste informaţii la un loc. Aceasta este semnificaţia funcţiei de identitate „multifuncţională“ a acestor noi carduri: un număr de ID este de fapt cheia care permite accesul la toate serviciile şi de asemenea la toate bazele de date. Un singur card, un număr deci, permite ca o persoană să fie urmărită de-a lungul a multiple activităţi, de-a lungul întregii sale vieţi şi a tot ceea ce face – muncă, taxe, sănătate, totul. Când numeroase baze de date sunt legate împreună prin intermediul unei interfeţe comune (în acest caz prin numerele ID) ele practic funcţionează ca o singură „meta bază de date“.
În ziarul Guardian (din 30 septembrie 2003), Alan Travis a scris că „înregistrarea informaţiilor cetăţenilor“ în Anglia va „aduce împreună toate informaţiile existente deţinute de guvern“ (referitoare la 58 de milioane de locuitori):
Vor fi incluse numele lor, adresa, data naşterii, sexul şi un număr personal unic pentru a forma o bază de date ‘mult mai exactă şi transparentă’ decât arhivele existente la ora actuală cu asigurări naţionale, taxe, documente medicale, paşapoarte, permise de conducere şi de vot...
Decizia de a da undă verde înregistrării populaţiei la nivel naţional, fără nici o nevoie aparentă pentru o nouă legislaţie sau orice dezbatere publică este în contradicţie cu dezbaterea intensă a cabinetului care are loc în prezent în legatură cu... proiectul cardurilor de identitate...
...Acesta este un proiect comun între Biroul de Statistică Naţională şi Trezorerie...
Ideea a fost dezvoltată de grupul de productivitate al serviciilor publice ale Trezoreriei – un grup de oameni de afaceri şi manageri ai serviciilor publice...
Ministerul de Interne a precizat că o schemă a cardurilor naţionale de identitate va trebui să fie ‘susţinută de o bază de date a tuturor rezidenţilor UK’ şi a cerut opinii privind folosirea în acest scop a înregistrărilor informaţiilor cetăţenilor...
Proiectul ID indian este un alt exemplu major. Conform unui articol apărut în publicaţia Hindu (din 26 iunie 2009):
…Numerele UID [IDentificare Unică] şi bazele de date vor fi legate de agenţii cum ar fi Comisia Electorală a Indiei şi Departamentul Impozitului pe Venit, care...generează...pozele cardurilor de identitate a votanţilor...
În plus, vor fi folosite pentru oferirea de servicii în cadrul diverselor programe guvernamentale cum ar fi sistemul public de distribuţi şi programul care garantează angajarea rurală naţională pentru familiile care trăiesc sub nivelul de sărăcie... şi pentru a oferi asistenţă financiară şi de alt tip nevoiaşilor.
Din punct de vedere istoric, aceasta nu este prima dată când vedem că se introduc astfel de sisteme. Este un concept similar cu sistemul ID nazist, cu un Număr al Personalului Reich-ului pentru a lega toate celelalte baze de date.
Sistemul de compilare a tuturor înregistrărilor iniţiale ale populaţiei din bazele de date deja existente, este încă o dată a practică similară celor naziste.
De ce ar trebui să fie semnificativ acest lucru? De ce ar fi o mare scofală ca guvernul să colecteze la un loc nişte date pe care oricum le are deja?
Aşa cum a raportat Henry Porter în blogul său din Guardian (25 februarie 2009):
„Odată ce unui individ i s-a atribuit un număr unic de index, este posibilă recuperarea datelor referitoare la el din cadrul numeroaselor baze de date şi construirea unei imagini de ansamblu a vieţii acelui individ, lucru neautorizat în consimţământul original al colectării datelor“ spune Sir David Omand într-un raport pentru Institutul pentru Cercetarea Politicii Publice...
În 2006 Sir David Varney, şeful Guvernului Transformaţional, a prezis că statul va avea acces la ‘un adevăr profund despre cetăţean pe baza comportamentului lui, experienţei lui, credinţelor, nevoilor sau dorinţelor lui“.

Cardurile de loialitate şi colectarea de date
Hai să nu mai discutăm despre statul poliţienesc, ci despre cardurile de loialitate din supermarket-uri. Nu sunt mari diferenţe între ele din punct de vedere tehnologic, iar cardurile de identitate moderne par a fi descendenţi apropiaţi ai cardurilor de loialitate, ce au aceleaşi scopuri: colectarea de informaţii despre oameni.
Corporaţiile vor să ştie cât mai multe despre clienţii lor, din motive de marketing, şi au făcut o investiţie incredibilă în infrastructura necesară pentru colectarea şi analizarea datelor. Până în 2004, Wal-Mart a adunat 460 terabiti de informaţii despre clienţi, sau mai mult de dublul informaţiei totale existente pe internet! (1) Majoritatea acestor date proveneau din cardurile de loialiate.
Guvernele au adoptat cardurile ID deoarece magazinele au demonstrat eficienţa acestei tehnologii. Magazinele au demonstrat că pot urmări şi întocmi un profil al clienţilor lor pentru a le afla obiceiurile privind cheltuielile, slăbiciunile şi a afla ce tip de reclame funcţionează asupra lor.
Tehnologia pe care o folosesc nu numai că a trebuit să demonstreze că funcţionează, ci şi faptul că se va plăti de la sine. Dacă aceste corporaţii de supermarket-uri investesc sume atât de mari în această direcţie, înseamnă că tehnologia este foarte eficientă.
Au fost create programe puternice şi eficiente pentru calculatoare, precum ChoicePoint şi LexisNexis, pentru a analiza datele de pe cardurile de loialitate ale magazinelor. Acum descoperim că unele dintre aceste sisteme sunt folosite de către FBI pentru a micşora lista suspecţilor. (2)
Guvernele au realizat că aceiaşi tehnologie de întocmit profile funcţionează şi poate de asemenea fi aplicată pentru descoperirea teroriştilor, „extremiştilor“, disidenţilor politici sau oricărei alte categorii de interes pentru stat. Unele dintre aceste companii ajută de asemenea la colectarea de date.
Când guvernul SUA a obţinut date personale despre votanţii din 11 state latino-americane diferite, pentru motive nespecificate, acele date au fost obţinute de către corporaţii private printre care şi ChoicePoint.
S-a raportat că majoritatea datelor colectate în SUA provin din surse externe şi că aproape 70% din buget merge spre corporaţii private.
Deşi majoritatea acestor cheltuieli merg spre corporaţiile din domeniul militar şi al apărării (cum ar fi SAIC şi Booz Allen Hamilton) corporaţiile de consumatori au şi ele partea lor. Putem vorbi deci despre o conlucrare tot mai strânsă între guvern şi corporaţiile private, în cadrul căreia îşi împart tehnologia şi uneltele şi cooperează în colectarea datelor?

RFID: O tehnologie puternică pentru urmărire
Una dintre uneltele care a migrat de la cardurile de loialitate către cardurile ID este RFID (ID pe bază de radio-frecvenţă). El este deja introdus în noul card ID chinezesc şi va fi introdus în toate noile carduri ID „smart“.
RFID este un sistem de urmărire, dezvoltat iniţial pentru a urmări marfa în lanţul de aprovizionare şi în depozite. Cipuri foarte mici permit citirea de la o distanţă de până la câţiva metri a numărului de serie. Când un dispozitiv de tip RFID trece pe lângă un dispozitiv de citire, numărul acestuia este înregistrat.
Când dispozitivele de citire RFID sunt conectate la o reţea, este posibilă alcătuirea unui raport cu mişcările unui obiect (sau persoane) prin listarea tuturor situaţilor şi locurilor în care numărul RFID urmărit a fost înregistrat.
Dispozitivele RFID din cardurile de loialitate permit ca numele deţinătorului de card şi toate infomaţiile personale de pe card să fie citite de la o distanţă de câţiva metri, fără ca deţinătorul cardului să ştie acest lucru. Folosind dispozitive RFID, magazinele vă pot citi identitatea de pe cardurile de loialitate imediat ce intraţi în magazin, fără să realizaţi acest lucru. Acum ni se vor emite „carduri de loialitate’’ ale guvernului care ne vor identifica prin RFID.
Magazinele şi-au dat seama că prin plasarea dispozitivelor de citire în variate locaţii, pot folosi RFID-urile pentru a urmări mişcările clienţilor – pentru a vedea, de exemplu, produsele la care s-au uitat dar nu le-au cumpărat, în raport cu cele pe care le-au cumpărat.
Foarte repede, magazinele au realizat de asemenea că dispozitivele RFID din produse precum articolele de îmbrăcăminte pot fi folosite pentru a depista mişcările celor care   le-au cumpărat. Spre deosebire de codurile de bare, RFID identifică fiecare obiect cu un număr serial unic, diferenţiind articolele identice.
Bazele de date ale reţelelor de magazine le-a permis să ţină o socoteală a obiectelor care au fost cumpărate de către un client anume – asociind deci un nume la numerele seriale RFID. Această extra informaţie a contat şi ea în conturarea profilului clienţilor; de exemplu, supermarket-urile au început să obţină date despre cine stătea lângă aceştia şi aşa şi-au dat seama dacă aceştia mergeau la cumpărături singuri, cu soţii sau soţiile, sau cu altcineva.
În curând magazinele vor fi capabile să citească în acelaşi mod numărul serial RFID din cardul dumneavoastră naţional de identitate şi guvernele vor vinde confirmarea identităţii dumneavoastră pentru o referire încrucişată a numărului serial de pe cardul ID cu numele şi adresa personală.
Magazinele cheltuiesc o groază de bani achiziţionând date, aşa că cunoaşterea numelor şi adreselor clienţilor cu certitudine a ajuns să valoreze ceva. Clienţii nu vor mai putea să-şi ascundă identitatea sau să dea un nume fals pe cardurile de loialitate.

Când angajatorii folosesc profiluri
Unele corporaţii deja aplică profiluri psihometrice angajaţilor şi potenţialilor angajaţi pentru a obţine o forţă de muncă cu un profil „corect“ şi cu atitudini „corecte“. Imaginaţi-vă cum poate facilita acest lucru urmărirea şi alcătuirea profilurilor prin RFID, obţinându-se astfel profilurile întregii vieţi a indivizilor.
Prin permiterea monitorizării omniprezente şi alcătuirii profilurilor, ar putea sistemele ID să introducă o cultură corporatistă a conformităţii, în care cei care care nu se potrivesc profilului cerut să fie concediaţi forţat?
Au existat multe exemple de angajatori ce au făcut discriminări pe motive de afilieri politice sau apartenenţe la sindicate. Information Commissioner Office din Marea Britanie a descoperit că multe companii foarte mari şi respectabile s-au angajat în practici ilegale de acest tip.
Ce s-ar întâmpla dacă angajatorii ar folosi date culese din sistemele ID şi din analiza reţelelor sociale pentru a realiza profilul personalului angajat, pentru a le identifica prietenii şi asociaţii sau orice alte afilieri? Ce ar însemna pentru societate şi cultura politică dacă angajatorii din cadrul corporaţiilor ar putea identifica şi discrimina activiştii politici şi ai sindicatelor, făcându-le să le fie foarte greu să îşi găsească un loc de muncă? Ar fi acest lucru compatibil cu democraţia?
Profesorul emerit Sheldon S. Wolin, un filozof politic de la Universitatea Princeton din SUA, a avertizat asupra pericolului „totalitarismului inversat“, aşa cum îl numeşte el, care „constă în înarmarea cu o putere totală, fără a lăsa însă impresia că face acest lucru, fără a stabili lagăre de concentrare, fără să se forţeze uniformitatea ideologică sau suprimarea elementelor dizidente atât timp cât acestea rămân ineficiente“. Astfel de puteri, precum cele din SUA, arată „cum democraţia poate fi mânuită fără a părea că este suprimată’’. (Chellis Glendinning, Every move you make, CounterPunch.com, 19 iunie 2008).
Imaginaţi-vă dacă supravegherea s-ar aplica pentru a controla dizidenţii politici, în special într-un mediu de fuziune între puterea de stat şi cea a corporaţiilor. Imaginaţi-vă cum dizidenţii ar fi alungaţi din posturile lor, sau, poate mai subtil, doar li se va refuza orice promovare.
Imaginaţi-vă cum documente detaliate despre slăbiciunile psihologice şi vulnerabilităţile tuturor indivizilor, generate prin profiluri şi înregistrări ale indiscreţiilor trecute ar putea fi folosite pentru a exercita presiuni asupra oponenţilor politicii guvernului.

Supravegherea populaţiei şi controlul social
China a devenit un adevărat laborator pentru capitalism şi dezvoltarea noilor tehnologii pentru supraveghere şi „securitate naţională“. Naomi Klein a scris pe larg despre acest subiect în cartea sa The Skock Doctrine (Picador, 2008) şi în articole precum China’s All-Seeing Eye şi The Olympics: Unveiling Police State 2.0 (www.naomiklein.org/articles/2008?page=1).
Câţiva indivizi influenţi se pare că au decis că funcţionează mai bine capitalismul în condiţii de inegalitate şi nedreptate. Un sub-produs al acestora este instabilitatea, amărăciunea şi resentimentul datorate însuşirii pământului şi resurselor şi forţarea ţăranilor să părăsească pământul şi să devină lucrători în magazine de dulciuri trăind în cartiere insuportabile.
Este vorba de fapt despre cei bogaţii care vor să devină şi mai bogaţi furând de la oamenii obişnuiţi şi cooptând puterea statului pentru a face acest lucru. Acesta este de altfel şi motivul pentru numărul crescut de revolte, „dezordini’’ şi tensiuni sociale din China contemporană. Nimic din toate acestea nu tulbură însă Occidentul.
Ceea ce Occidentul a încercat să facă totuşi, este să garanteze stabilitatea Chinei şi să ajute la păstrarea controlului asupra oricărei eventuale tulburări prin oferirea de acces liber la cele mai noi tehnologii de supraveghere şi securitate, pentru a transforma astfel China într-un dictator şi mai eficient. Noile tehnologii care se demonstrează a funcţiona în laboratorul social care a devenit China, pot fi apoi adoptate şi aplicate oriunde.
Un bun exemplu în acest sens ar fi tehnologia de recunoaştere facială, furnizată Chinei de către SUA, în mod ilegal, pentru a ajuta autorităţile chineze să identifice mai uşor pe cei care crează probleme într-o mulţime sau pur şi simplu să urmărească mişcările anumitor indivizi de interes şi probabil să identifice persoanele pe care le întâlnesc. Sistemele de recunoaştere facială pot acum identifica o faţă dintr-un milion şi sunt destul de avansate pentru a identifica o faţă dintr-un întreg oraş.
Dispozitivele RFID au de asemenea aplicaţii în aparatul de securitate al statului. China emite cititoare RFID portabile pentru poliţişti, pentru ca aceştia să poată afla identitatea persoanelor din cardurile ID. Statul chinez are cea mai mare incidenţă de revolte dintre toate ţările din lume, din cauza condiţiilor sociale severe şi a inegalităţii.
China a adoptat mai degrabă practica limitării într-un spaţiu dat a tulburărilor decât încetarea acestora; în loc să aresteze pe loc agitatorii, poliţia doar îi identifică – pentru a-i aresta ulterior, unul câte unul.
CCTV şi tehnologiile de supraveghere sunt folosite pentru aceste identificări. Dispozitivele RFID au o aplicaţie evidentă: identităţile tuturor indivizilor dintr-o mulţime ar putea fi colectate de un singur poliţist îmbrăcat simplu, care se amestecă printre oameni cu un cititor RFID.
Dispozitivele RFID pot fi de asemenea de folos statelor cu populaţii mobile. India anticipează migrarea unui număr mare de oameni din zona rurală către oraşe. Autorităţile indiene planifică să folosească o combinaţie de RFID şi Sisteme de Informare Geografică (GIF) bazate pe GPS pentru a înregistra automat migrarea votanţilor sau schimbarea reşedinţei şi pentru a actualiza bazele de date (cum ar fi de exemplu registrul electoral). Oricine poate vedea ce folositor ar fi acest lucru pentru autorităţile chineze, care se confruntă cu un număr tot mai mare de ţărani care migrează spre oraşe, ilegal, pentru a lucra ca o clasă de jos, nedetectabilă, instabilă.
Prin urmare, acesta este modelul care ar trebui aplicat şi în altă parte: inegalitate crescândă, creşterea populaţiei din mahalale şi controlul tulburărilor sociale prin supraveghere?
Banca Mondială are un rol explicit în promovarea acestor lucruri, spunând că urbanizarea şi migrarea sunt lucruri bune şi necesare.
Aşa cum se afirmă în cartea profesorului Mike David, Planet of Slums (Verso, 2007), o mare parte din populaţia lumii trăieşte în mahalale – un simptom al inegalităţii şi al exploatării în creştere.
În SUA, oraşe întregi mor, cartiere şi în unele cazuri chiar intregi districte fiind demolate iar locuitorii lor desproprietăriţi. Starea rezidenţilor din Detroit aminteşte de New Orleans-ul post-Katrina, cu antreprenori militari privaţi asumându-şi puteri guvernamentale în Zonele de Management Urban create pentru degajări en-gros. Aceasta este manifestarea occidentală a unui model global. Biroul Census al SUA şi-a planificat în 2009 să identifice chiar şi persoanele care şi-au pierdut casele, prin angajarea a 140000 de muncitori temporari pentru a descoperi „unităţile de cazare“ ascunse şi improvizate şi pentru a obţine coordonatele GPS pentru fiecare „uşă de la intrare“. La ora actuală, un caz legal poate face ca acele date să fie disponibile corporaţiilor din sectorul privat.
Implementarea la nivel global a unor sisteme de supraveghere şi monitorizare a populaţiei pare a fi un fapt semnificativ. Şi nu pare a fi o încercare de a face lumea un loc mai bun şi mai frumos..

Ce putem face?
Nu ar trebui să încheiem articolul într-o notă atât de pesimistă pentru că nu este adevărat că nu se poate face nimic, deşi deja este destul de târziu. Avem posibilitatea de a schimba ceva dacă recunoaştem ceea ce nu merge bine. Sunt necesare următoarele lucruri:

Organizare internaţională
Un grup este deja destul de avansat în acest domeniu: CASPIAN („Consumatorii împotriva supravegherii, invadării intimităţii şi numerotării“). Este vorba despre o comunitate internaţională, ce lucrează îndeaproape cu alte grupuri din întreaga lume şi se adresează unui spectru mai larg de probleme, inclusiv colectarea de date de către corporaţii şi RFID. Autorul sugerează CASPIAN ca un punct bun pentru un contact iniţial.

Sensibilizarea şi angajarea publicului
Este timpul să se ridice această problemă cu fiecare ocazie care se iveşte, pentru a determina publicul să mediteze asupra direcţiei politicilor actuale şi a i se atrage atenţia asupra a ceea ce se întâmplă.

Expunerea mentalităţii oamenilor ce implementează această schemă.
Ţinta cardurilor ID este aceea de a creea o arhivă digitală detaliată cu tot ceea ce faceţi şi toate locurile în care vă deplasaţi. Ţinta industriei RFID este Mobilitatea Totală – urmărirea continuă a mişcărilor tuturor obiectelor şi persoanelor semnificative. Ce fel de minte şi personalitate ar vrea aşa ceva?

Nu folosiţi carduri, folosiţi banii (plătiţi în numerar)
Este incredibil cât de voluntar au colaborat oamenii în a-şi oferi informaţiile personale, cooperând la modul inconştient în supravegherea propriilor vieţi. Încercaţi să nu lăsaţi urme digitale. Nu permiteţi cardului dumneavoastră să vă identifice.

Note de final:
1. Albrecht, Katherine şi Liz McIntyre, Spychips: How major corporations and government plan to track your every purchase and watch your every move with RFID, Nelson Current, 2005, pag. 64, There’s a target on your back
2. Gellman, Barton, The FBI’s Secret Scrutiny: In Hunt for Terrorists, Bureau Examines Records of Ordinary Americans, Washington Post, 11/06/05

Nota editorului:
Aceasta este o versiune editată a articolului lui Nathan Allonby: ID Cards – A World View. Pentru a avea acces la articolul complet accesaţi pagina de internet: http://www.globalresearch.ca/index.php? context=va&aid=14992.

Share