Drumul spre o monedă internaţională şi un guvern mondial
După summitul G20 din 2009 (de la Londra n.ed), au fost anunţate planuri de implementare a unei noi monede globale care să înlocuiască rolul pe care dolarul american îl are la ora actuală. Punctul 19 al comunicatului lansat de G20 la sfârşitul summitului menţionează: „Am fost de acord să sprijinim o alocaţie generală SDR care va injecta 250 de miliarde de dolari în economia mondială şi va creşte fondurile disponibile la nivel mondial.“

SDR sau Special Drawing Rights reprezintă „o monedă de hârtie sintetică emisă de Fondul Monetar Internaţional (FMI)“. Aşa cum a raportat şi publicaţia din Marea Britanie Telegraph: „Liderii G20 au activat puterea FMI pentru a crea bani şi a utiliza o politică monetară neconvenţională“. Realizând acest lucru, ei de fapt introduc o monedă internaţională, care este în afara controlului oricărui stat suveran. Fanii teoriei conspiraţioniste vor îndrăgi acest lucru.“1 Articolul continuă afirmând: „La ora actuală există o monedă internaţională în aşteptare. În timp, SDR, probabil că va evolua într-un loc de staţionare pentru pachetele de acţiuni străine ale băncilor centrale, conduse de Banca Populară a Chinei“. Mai încolo se afirmă: „crearea unui Consiliu de Stabilitate Financiară pare a fi primul pas înspre un regulator financiar mondial“, sau, cu alte cuvinte, a unei bănci centrale mondiale. Este important să aruncăm o privire mai atentă la aceste „soluţii“ care sunt propuse şi implementate în mijlocul crizei financiare mondiale.
Acestea nu sunt sugestii noi, deoarece au făcut parte de mult timp din planurile elitelor mondiale. Oricum, în mijlocul crizei economice actuale, elitele şi-au accelerat planurile de „forjare“ a unei Noi Ordini Mondiale la nivel financiar. Este important să facem referire la fundalul pe care se desfăşoară aceste „soluţii“ propuse şi impuse şi să vedem ce efecte vor avea ele asupra Sistemului Monetar Internaţional (SMI) şi asupra economiei politice mondiale luată ca un întreg.

Un nou acord Bretton Woods
În octombrie 2008, Gordon Brown, prim minstru al Marii Britanii, a declarat că „trebuie să avem un nou acord Bretton Woods – construind astfel o nouă arhitectură financiară internaţională pentru anii care vor veni“. A continuat spunând: „trebuie să reformăm sistemul financiar internaţional în jurul principiilor stabilite: transparenţă, integritate, responsabilitate, o bună administrare şi cooperare între graniţe“. Un articol din Telegraph preciza că Gordon Brown şi-ar dori „să vadă FMI-ul reformat pentru a deveni o «bancă centrală mondială» care să monitorizeze îndeaproape sistemul economic internaţional şi sistemul financiar“.2
În 17 octombrie 2008, primul ministru Gordon Brown a declarat în Washington Post: „Săptămâna aceasta, liderii europeni se întâlnesc pentru a propune principiile călăuzitoare pe care credem că ar trebui să fie pusă temelia acestui nou acord Bretton Woods: transparenţă, tranzacţii bancare rezonabile, responsabilitate, integritate şi guvernare globală. Am fost de acord că este necesară luarea unor decizii urgente care să implementeze aceste principii, pentru a extirpa astfel iresponsabilele şi de multe ori ascunsele creditări ce se află în inima problemelor noastre. Pentru a face acest lucru, avem nevoie de o supraveghere a instituţiilor financiare, folosirea unor standarde comune la nivel internaţional pentru contabilizare şi regularizare, o abordare mai responsabilă a remuneraţiei executivului care să recompenseze munca grea, efortul şi spiritul întreprinzător dar nu asumarea unor riscuri iresponsabile şi de reînnoirea instituţiilor internaţionale pentru a le transforma în nişte sisteme de avertizare eficiente pentru economia lumii.“3 (accentuarea aparţine autorului)
La începutul lunii octombrie 2008, s-a raportat că „la întâlnirea din această săptămână din Washington DC a bancherilor din întreaga lume, din cadrul unei conferinţe FMI – Banca Mondială, în care se va discuta criza actuală, marea întrebare care trebuie pusă este dacă este sau nu timpul să se pună bazele unei „poliţist“ economic mondial, pentru a se asigura astfel că un crash financiar ca cel din 2008 nu se va mai repeta niciodată.“
Mai mult de atât, „orice organizaţie care are puterea de a supraveghea economia mondială va trebui să includă reprezentanţi ai tuturor naţiunilor importante – un fel de „Naţiunile Unite“ care să reglementeze economia“.
Un fost guvernator al Băncii Angliei a sugerat că „este posibil ca răspunsul să se afle deja în faţa noastră, sub forma Băncii Internaţionale de Reglementare (Bank for International Settlements – BIS). „Problema este că nu are dinţi. FMI-ul are tendinţa de a-şi exprima avertismentele referitoare la problemele economice într-un limbaj foarte diplomatic, însă BIS este mult mai independentă şi mult mai bine plasată pentru a se confrunta cu toate acestea, dacă i se va da puterea de a face aşa ceva.“4

Apariţia monedelor regionale
Pe 1 ianuarie 1999, Uniunea Europeană a stabilit ca euro să fie moneda sa locală. Deşi euro a crescut ca şi importanţă în ultimii ani, nu va deveni unica monedă de schimb din lume. Există cereri şi tendinţe de stabilire a altor monede de schimb regionale, în diverse zone ale lumii.
În 2007, Foreign Affairs, publicaţia Consiliului de Relaţii Externe a publicat un articol numit: „Sfârşitul monedelor naţionale“ în care discuta inconstanţa pieţelor monetare internaţionale, afirmând că au fost propuse soluţii „reale“ care să se adreseze crizelor monetare succesive. Autorul a adresat următoarea întrebare: „...oare restaurarea suveranităţii guvernelor va pune oare capăt instabilităţii financiare?“
A răspuns afirmând că: „Aceasta este o diagnosticare greşită, periculoasă... Cursul corect nu este reîntoarcerea la un trecut mitic de suveranitate monetară, în care guvernele controlau interesele locale şi ratele de schimb, ignorând restul lumii. Guvernele trebuie să renunţe la noţiunea fatală că naţiunea le cere să fabrice şi să controleze banii folosiţi pe teritoriul lor. Monedele naţionale şi piaţa mondială pur şi simplu nu se pot îmbina; împreună ele duc la apariţia unei crize monetare şi a unei tensiuni geopolitice mortale. Pentru o globalizare lipsită de pericole, ţările trebuie să abandoneze naţionalismul monetar şi să desfiinţeze monedele nedorite, sursa multor dintre instabilităţile din ziua de azi.“
Autorul a explicat: „Naţionalismul monetar este pur şi simplu incompatibil cu globalizarea. Întotdeauna a fost aşa, chiar dacă acest lucru a devenit vizibil doar din 1970, când toate guvernele lumii au făcut ca monedele lor de schimb să devină în mod intrinsec fără valoare“. Autorul a continuat: „Din moment ce dezvoltarea economică nu mai este posibilă în afara procesului de globalizare, ţările ar trebui să abandoneze naţionalismul monetar. Guvernele ar trebui să înlocuiască monedele naţionale cu dolarul sau cu euro, sau, în cazul Asiei, să colaboreze pentru a crea o nouă monedă multinaţională, valabilă pe o zonă comparabilă ca şi dimensiune şi din punct de vedere economic.“5
La modul esenţial, conform autorului, soluţia constă în monedele regionale. Conform raportului Bloomberg, în octombrie 2008 „Ewald Nowotny, membru al consiliului Bănci Centrale Europene a declarat că este în dezvoltare un sistem monetar mondial «tri-polar», care va funcţiona între Asia, Europa şi SUA şi că este sceptic că va putea fi vreodată reînviată poziţia centrală a dolarului“.6

Uniunea Naţiunilor Sud Americane
Baza „Uniunii Naţiunilor Sud Americane“ (UNSA) a fost pusă pe data de 23 mai 2008, cartierul general urmând a fi în Ecuador, Parlamentul Sud American fiind în Bolivia şi Banca Sudului în Venezuela. BBC-ul a raportat că: „Liderii celor 12 naţiuni Sud Americane au format un corp regional care are ca scop sporirea integrării economice şi politice în regiune... Membrii UNSA sunt Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Guiana, Paraguai, Peru, Surinam, Uruguai şi Venezuela.“7
La o săptămână după anunţarea înfiinţării Uniunii, s-a anunţat că: „Preşedintele Braziliei Luiz Inácio Lula da Silva a afirmat că... naţiunile Sud Americane vor căuta o monedă de schimb comună ca parte a eforturilor de integrare regională...“ A mai afirmat că: „Vom proceda astfel încât, în viitor, să avem o bancă centrală comună şi o monedă comună“.8

Consiliul de Cooperare din Golf şi moneda regională
În 2005, Consiliul de Cooperare din Golf (CCG), un bloc regional de comerţ stabilit între Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite a anunţat că şi-a propus crearea unui monede de schimb comune până în 2010. S-a raportat: „Un CCG unit din punct de vedere economic şi eficient este în mod clar o propunere mult mai interesantă pentru companiile mari, decât nişte economii individuale, în special ţinând cont de impedimentele specifice regiunii. Din acest motiv relaţiile comerciale din interiorul CCG au constituit un punct central în ultima vreme“.
Mai mult de atât, s-a declarat că „direcţia naturală spre care se merge în cadrul acestei orientări către o mai mare integrare este introducerea unei monede comune, pentru a facilita astfel şi mai mult comerţul dintre ţări.“ S-a anunţat că „bancherii din regiune au fost de acord să caute să realizeze uniunea monetară într-o manieră similară cu cea din Europa.“9
În iunie 2008 s-a aflat că „bancherii din Golful Arabic au fost de acord să creeze anul viitor nucleul unei bănci centrale unite, într-un nou pas înspre uniunea monetară, dar au precizat că o nouă monedă comună nu va intra în circulaţie până în anul 2010, dată ce fusese deja anterior fixată pentru acest pas.“10
În 2002 s-a anunţat că „statele din Golf s-au consultat cu Banca Centrală Europeană pentru programul lor de unificare monetară“. În februarie 2008, Oman a anunţat că nu se va alătura unificării monetare.
În noiembrie 2008, s-a raportat că: „conform proiectului final al uniunii monetare, banca centrală a Golfului va fi independentă în raport cu guvernele statelor membre“.11
În martie 2009, s-a raportat că: „CCG nu ar trebui să se grăbească în formarea unei monede unice, deoarece statele membre trebuie să elaboreze cadrul necesar pentru o bancă centrală regională, a declarat guvernatorul Băncii Centrale a Arabiei Saudite...“. Al Jaser a fost citat spunând: „I-au trebuit Uniunii Europene 45 de ani pentru a pune la punct o monedă unică. Nu ar trebui să ne grăbim“.
În 2008, odată cu criza financiară, au apărut noi probleme pentru iniţiativa CCG: „Presiunea i-a făcut anul trecut pe membrii CCG să-şi micşoreze cursul de schimb fixat pe măsură ce inflaţia a crescut peste 10% în cinci sau şase ţări. Toate statele membre cu excepţia Kuweitului şi-au fixat cursul valutar după cel al dolarului şi tind să urmeze US Federal Reserve atunci când îşi fixează rata dobânzii.“12

Uniunea Monetară Asiatică
În 1997, Institutul Brookings a discutat posibilitatea unei Uniuni Monetare Est-Asiatice, afirmând: „Întrebarea care se pune în secolul XXI este dacă se vor forma blocuri monetare similare în Asia de Est (şi în Emisfera Vestică). Cu dolarul, yen-ul şi moneda europeană unică „plutind“ una împotriva celeilalte, economiile mai mici, deschise, vor fi tentate să se conecteze la una dintre acestea trei.
„Dar această conexiune va fi posibilă doar dacă va fi acompaniată de schimbări radicale în aranjamentele instituţionale, cum ar fi cele care sunt luate în considerare de Uniunea Europeană.
Extinderea mobilităţii capitalului şi democratizarea politică vor face tot mai dificilă fixarea ratelor de schimb valutare într-un mod unilateral. Acest proces va necesita cooperarea internaţională şi o cooperare eficientă va necesita luarea unor măsuri asemănătoare cu unificarea monetară.“13
În 2001, un articol online din Asia Times a analizat un discurs ţinut de economistul Robert A. Mundell în cadrul Universităţii Chulalongkorn din Bangkok : „ «ANASE plus trei (cei zece membrii ai Asociaţiei Naţiunilor Asiatice Sud-Estice plus China, Japonia şi Coreea) ar trebui să se uite la Uniunea Europeană ca la un model pentru o mai apropiată integrare a politicii monetare, a comerţului şi eventual, o integrare a monedei», a afirmat Mundell“14
Pe data de 6 mai 2005, site-ul Asociaţiei Naţiunilor Asiatice Sud-Estice a anunţat: „China, Japonia, Coreea de Sud şi cei zece membrii ai ANASE au fost de acord să îşi extindă reţeaua de schimburi valutare bilaterale în ceea ce ar putea deveni un potenţial Fond Monetar Asiatic...
Oficialii celor 13 naţiuni care s-au întâlnit la conferinţa anuală de la Istanbul a Băncii Asiatice de Dezvoltare (BAD) păreau hotărâţi să transforme variatele acorduri bilaterale     într-un fel de acord multilateral, deşi nici unul dintre oficiali nu l-ar numi în mod direct Fondul Monetar Asiatic“.15
În august 2005, Federal Reserve Bank din San Francisco a publicat un raport cu privire la perspectiva unei Uniuni Monetare Est – Asiatice, afirmând că Asia de Est satisface criteriile necesare pentru a pune bazele unei uniuni monetare. Se precizează însă că, în comparaţie cu iniţiativa europeană, „realizarea oricărui aranjament monetar, inclusiv acela al unei monede unice, este mult mai greu de realizat în Asia de Est“. Mai încolo se menţionează: „În Europa, o uniune monetara a fost posibilă deoarece a fost parte a unui proces mai larg de integrare politică“.
Se precizează de asemenea că: „Aparent nu există o dorinţă de integrare politică în Asia de Est, în parte din cauza marilor diferenţe care există între ţări, în termeni de sistem politic, cultură şi istorie.
Drept rezultat al istoriei lor individuale, ţările din Asia de Est sunt destul de grijulii în ceea ce priveşte suveranitatea lor“.
O altă problemă majoră, aşa cum a fost prezentată în publicaţia San Francisco Fed, este că „guvernele din Asia de Est par a fi mult mai suspicioase în ceea ce priveşte puternicele instituţii supranaţionale“ şi astfel, „în Asia de Est, preocupările legate de suveranitate au făcut ca guvernele să fie şovăitoare în ceea ce priveşte delegarea autorităţii unor instituţii supranaţionale, cel puţin până în prezent“.
Aceasta explică de ce, în opoziţie cu paşii realizaţi în Europa în direcţia creării unei uniuni monetare, „nu s-a reuşit realizarea la scară largă a vreunui acord de liberă comercializare între ţările cele mai mari din regiune, Japonia, Coreea, Taiwan şi China“. O altă problemă este că: „Asia de Est nu pare a avea un candidat clar pentru o monedă internă de referinţă care să fie utilizată pentru un aranjament de cooperare în privinţa cursului valutar.
Cele mai de succes monede de circulaţie au fost create „pe spatele“ monedele deja existente, stabilindu-se astfel certitudinea convertibilităţii ei şi astfel realizându-se legătura cu noul“.
Raportul concluzionează: „...stabilizarea cursului valutar şi integrarea monetară sunt puţin probabile în viitorul apropiat. Cu toate acestea, Asia de Est se integrează prin intermediul schimburilor comerciale, chiar dacă nu se pune un accent prea mare pe acordurile formale de liberalizare a comerţului.
Mai mult decât atât, există dovezi a unei cooperări financiare crescute în regiune, incluzând aici dezvoltarea unor aranjamente regionale pentru a furniza lichidităţi pe perioada crizelor prin intermediul unor operaţiuni swap valutare bilaterale, a unei supravegheri a economiei regionale şi a dezvoltării unor legături strânse între pieţele comerciale din regiune“.
În final se menţionează: „S-ar putea de asemenea ca Asia de Est să avanseze pe aceeaşi cale (ca şi Europa), la început prin nişte acorduri mai lejere, pentru a se stabiliza monedele de schimb, urmate mai apoi de nişte acorduri mai strânse şi culminând în cele din urmă cu adoptarea unei ancore comune – şi apoi, după aceasta, poate chiar a unui dolar al Asiei de Est“.
În 2007, AFP a raportat că: „În Asia ar putea fi necesar să fie puse bazele unui fond monetar asiatic, dacă e să facă faţă unor şocuri financiare similare cu cele care au zguduit regiunea cu 10 ani în urmă“ şi că „viitoarea integrare financiară asiatică este cel mai bun antidot pentru viitoarele crize financiare asiatice“17
În septembrie 2007, Forbes a anunţat că: „O uniune monetară Est-Asiatică întărită de Japonia este posibilă, dar în regiune lipseşte voinţa politică de a realiza aşa ceva, a afirmat Banca Asiatică de Dezvoltare (BAD)“. Pradumna Rana, un economist BAD a afirmat că „pare posibilă stabilirea unei uniuni monetare în Estul Asiei – în special între Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.“
Un alt studiu realizat de Ganeshan Wignaraja de la BAD şi Universitatea Johns Hopkins pretinde că: „în Asia există un puternic potenţial economic pentru o integrare monetară, deşi baza politică a unui astfel de acord nu este încă realizabilă“.
În plus, ei au mai afirmat că o integrare reală la nivele comerciale „va întări în realitate nevoia unei uniuni monetare în Asia, într-un mod similar cu cel jucat de integrarea reală a diverselor sectoare în Europa“.
Conform raportului, „Pradumna Rana a afirmat că drumul către o uniune monetară a Asiei ar putea merge înainte pe direcţii multiple şi cu viteze multiple, având drept scop o zonă asiatică caracterizată printr-o liberalizare a comerţului“18 În aprilie 2008, Xinhua a raportat că „guvernatori ai băncilor şi miniştrii de finanţe ai ANASE s-au întâlnit în oraşul Da Nang din Vietnam, pentru a discuta probleme legate de integrarea financiară şi monetară şi cooperarea din regiune“.19

Uniunea Monetară Africană
La ora actuală, în Africa există mai multe iniţiative diferite de uniune monetară cât şi uniunile monetare existente deja pe continent. Una dintre aceste iniţiative este „proiectul de uniune monetară al Comunităţii Economice a Statelor din Africa de Vest (CESAV), care este un grup regional format din 15 ţări din Africa de Vest.20
Printre membrii acestora se numără cei ai unei uniuni monetare deja existente în regiune, Uniunea Monetară şi Economică a Africii de Vest (UMEAV). CESAV constă din Benin, Burkina Faso, Côte d’Ivoire, Guinea, Guinea Bissau, Mali, Niger, Senegal, Siera Leone, Togo, Capul Verde, Liberia, Ghana, Gambia şi Nigeria. Uniunea Africană (UA) a fost fondată în 2002 şi este o organizaţie interguvernamentală formată din 53 de state africane.
În 2003 Institutul Brookings a realizat un studiu21 despre integrarea economică a Africii. În aceasta se afirmă: „Africa, la fel ca şi alte regiuni ale lumii, ţinteşte spre crearea unei monede comune. Deja există proiecte pentru realizarea unor uniuni monetare regionale iar procesul de licitare pentru o eventuală bancă centrală a Africii este pe cale să înceapă.“
De asemenea se afirmă: „Moneda comună era de asemenea un obiectiv al Organizaţiei pentru Unitatea Africană şi pentru Comunitatea Economică Africană, predecesorii UA“. Se mai menţionează de asemenea că: „Tratatul de la Abuja din 1991 ce a pus bazele Comunităţii Economice Africane, a schiţat şase stagii pentru atingerea unei zone monetare unice pentru Africa, care erau programate să fie înfăptuite până în 2008. În stadiile iniţiale, cooperarea regională şi integrarea din interiorul Africii trebuie să fie întărită şi acest lucru ar putea implica realizarea unor uniuni monetare regionale. Stadiul final implică întemeierea unei Bănci Centrale Africane (BCA), crearea unei monede africane unice şi a unei Uniuni Monetare şi Economice Africane“.
Studiul menţionează în continuare că Banca Centrală Africană „nu va fi creată până în 2020 (dar), procesul de licitaţie pentru locaţia ei este posibil însă să înceapă curând“; cu toate acestea, „există planuri de creare a unor uniuni monetare regionale variate, care vor forma probabil blocurile de construcţie pentru Banca Centrală Africană şi pentru moneda unică“.
În august 2008, site-ul allAfrica.com a anunţat că „guvernatorii băncilor centrale africane au convenit să discute în cadrul unei întâlniri probleme legate de crearea a trei instituţii financiare – Uniuni Africane (UA)“ ca urmare a „rezoluţiei UA ce a stabilit crearea Fondului Monetar African (FMA), Băncii Centrale Africane (BCA) şi a Băncii Africane de Investiţii (BAI)“.
Guvernatorii „au fost de acord ca atunci când va fi deja întemeiată, BCA să administreze doar moneda unică a Africii, constituind autoritatea monetară a continentului“.22 În martie 2009, s-a raportat că „luna aceasta (martie) Uniunea Africană va semna un memorandum de înţelegere cu Nigeria cu privire la înfiinţarea unei bănci continentale centrale“ şi că „Maxwell Mkwezalamba, Comisarul Uniunii Africane a declarat reporterilor că această instituţie va fi localizată în Abuja, capitala Nigeriei,“.
În continuare, „ca un pas intermediar în crearea băncii, corpul pan-african va pune bazele unui Institut Monetar African în următorii trei ani, a declarat el la o întâlnire a economiştilor africani“ şi a fost citat spunând că „am fost de acord să lucrăm cu Asociaţia Guvernatorilor Băncilor Centrale Africane pentru a institui o comisie tehnică unită care să lucreze la pregătirea unei strategii comune“23
Website-ul Ministerului Afacerilor Externe al Keniei a raportat că: „Comisarul Uniunii Africane pe probleme economice, dr. Maxwell Mkwezalamba şi-a exprimat optimismul în privinţa adoptării unei monede unice în Africa“ şi că „principală temă discutată la întâlnirea comisiei UA din Kenia a fost „crearea unei singure monede africane: ce abordare optimă trebuie adoptată pentru a accelera procesul de creare a unei monede unice continentale“24

Uniunea Monetară Nord Americană şi Amero
În ianuarie 2008 am scris un articol în care am analizat mişcarea ce militează înspre crearea unei monede unice Nord Americane, probabil purtând numele de amero (vezi: Andrew G. Marshall, North American Monetary Integration: Here Comes the Amero, Global Research, 20 ianuarie 2008).
Voi reda pe scurt informaţiile prezentate în acel articol. În 1999, Institutul Fraser, un important şi foarte influent institut canadian a publicat un raport realizat de profesorul de economie Herbert Grubel, intitulat: „The Case for the Amero: The Economics and Politics of a North American Monetary Union“. În acesta se menţiona că „planul pentru Uniunea Monetară Nord Americană prezentat în acest studiu este conceput astfel încât să includă Canada, Statele Unite şi Mexicul“ şi că „Banca Centrală Nord Americană, la fel ca şi Banca Centrală Europeană, va avea o constituţie care o va face responsabilă doar pentru menţinerea stabilităţii preţului“.25
El a remarcat: „...suveranitatea nu este infinit valabilă. Meritul renunţării la anumite aspecte ale suveranităţii trebuie să fie determinat în funcţie de câştigurile aduse de un astfel de sacrificiu... Este important de observat că, în practică, Canada a renunţat la suveranitatea sa economică în multe zone, cea mai importantă dintre acestea implicând Organizaţia Mondială a Comerţului (înainte GATT), Acordul Nord American de Comerţ Liber cât şi Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială“.26
De asemenea, în 1999, Institutul C.D. Howe, unul dintre cele mai importante institute din Canada, a realizat un raport numit „From Fixing to Monetary Union: Options for North American Currency Integration“. În acest document este consemnat: „Cea mai simplă modalitate de a aborda conceptul de UMNA (Uniunea Monetară Nord Americană) este de a o vedea ca echivalentul Nord American al Uniunii Monetare Europene (UME), şi, prin extensie, la fel şi cu euro“27
În continuare se menţionează: „Este clar faptul că UMNA va însemna sfârşitul suveranităţii în politica monetară canadiană. Şi mai mult, va însemna abandonarea unei rate de inflaţie „fabricată“ în Canada pentru o rată SUA sau UMNA“.28
În mai 2007, David Dodge, guvernatorul Băncii Canadei (banca centrală a Canadei) a afirmat că „America de Nord s-ar putea să îmbrăţişeze într-o zi conceptul unei singure monede de schimb, exact ca şi euro“. S-a raportat că „unii au numit moneda unică Nord Americană amero“. Răspunzând la nişte întrebări după terminarea discursului său, Dodge a afirmat că o singură monedă de schimb este „posibilă“.29
În noiembrie 2007, unul dintre cei mai mari miliardari canadieni, Stephen Jarislowsky, de asemenea membru al consiliului Institutului C.D. Howe, a declarat unui comitet parlamentar canadian: „Canada ar trebui să îşi înlocuiască dolarul cu o monedă Nord Americană, sau să o stabilizeze după moneda americană, pentru a evita variaţiile pe care le-a experimentat rata de schimb a dolarului canadian “.
A adăugat: „Cred că ar trebui să începem să ne gândim serios la un model de monedă de schimb continentală, exact ca în Europa“.30 Fostului preşedinte al Mexicului, Vicente Fox – când a apărut în 2007 la emisiunea Larry King Live de pe canalul de televiziune CNN, – i s-a pus o întrebare în legătură cu posibilitatea unei monede comune pentru America Latină, la care a răspuns astfel: „Pe termen lung, foarte lung. Ceea ce eu şi preşedintele Bush am propus, este ALCA, care este o uniune comercială pentru toate Americile. Şi totul mergea bine până când a venit Hogo Chavez. El a decis să se izoleze. A decis să combată ideea, să o distrugă... „ Larry King a întrebat apoi: „Va fi ca un euro dolar, nu?“ Fox a răspuns: „Ei bine, aceasta va fi ceva pe termen foarte lung. Cred că primul pas va fi realizarea unui acord comercial. Şi apoi, pasul următor va fi o nouă viziune, exact cum încercăm să facem cu NAFTA.“31
În ianuarie 2008, Herbert Grubel, cel care a conceput termenul de amero în cadrul raportului Institutului Fraser, a scris un articol pentru Financial Post, în care a recomandat fixarea dolarului canadian la dolarul american, la o rată de schimb fixă, deşi a admis că există probleme inerente în această direcţie, cum ar fi de exemplu faptul că US Federal Reserve va controla astfel interesele canadiene.
A adăugat: „...există o soluţie în privinţa acestei lipse de încredere. În Europa, această problemă s-a rezolvat prin crearea monedei euro şi sfârşitul formal al capacităţii băncilor naţionale centrale de a mai fixa rate de interes. Crearea într-un mod analog a monedei amero nu este posibilă fără cooperarea puţin probabilă a Statelor Unite. Aceasta face ca problema credibilităţii să fie rezolvată prin crearea unilaterală a unei comisii care se va ocupa cu cursul valutar, care va avea grijă ca dezechilibrele internaţionale a balanţei de plăţi să ducă la schimbări în rezerva financiară a Canadei şi în rata dobânzii, până când dezechilibrele sunt eliminate, toate acestea fără vreo acţiune din partea Băncii Canadei sau ca urmare a vreunei intervenţii a politicienilor. Ar fi de dorit crearea simultană a unei astfel de comisii şi a unui nou dolar canadian evaluat la egalitate cu dolarul american“.32
În ianuarie 2009, Market Watch, o publicaţie online a Wall Street Journal, a discutat posibilitatea unei inflaţii galopante a dolarului american şi apoi a declarat în privinţa posibilităţii creării amero: „Deşi este dificil de imaginat, intuitiv are sens“. „Capacitatea de a combina resursele naturale canadiene, ingeniozitatea americană şi forţa ieftină de muncă din Mexic va permite Americii de Nord să concureze mai bine pe o scară globală“.
Autorul a mai menţionat: „dacă mişcarea politică de frunte va determina şi mai multe datorii, în loc să permită ca economiile şi datoriile să se alinieze, trebuie să luăm în considerare posibilitatea declanşării unui şoc la nivelul sistemului.“
El a adăugat: „Dacă această dinamică se va încheia – şi nu am nici o certitudine că aşa va fi – balanţa globală a puterilor se va fragmenta în patru regiuni primare: America de Nord, Europa, Asia şi Estul Mijlociu. Într-un astfel de scenariu, ramificaţiile se vor manifesta prin intermediul unor tulburări sociale şi conflicte geopolitice.“33

Phoenix – o monedă globală
În 1988, în publicaţia The Economist a apărut un articol numit Get Ready for the Phoenix,34 în care se consemna: „30 de ani de acum încolo, americanii, japonezii, europenii şi oameni din multe alte ţări bogate şi unele relativ sărace, când vor merge la cumpărături vor plăti probabil cu aceeaşi monedă. Preţurile nu vor fi în dolari, yeni, ci, hai să spunem, în phoenix.
Phoenix va fi favorizat de către companii şi de către cumpărători deoarece va fi mult mai convenabil decât monedele naţionale din zilele noastre, care atunci vor părea o demodată sursă de dezechilibre pentru viaţa economică a secolului XX“.
În articol se afirmă de asemenea: „prăbuşirea financiară (din 1987) a făcut guvernele să înţeleagă că amăgirea cooperării politice poate fi mai rea decât nimic şi că până ce o reală cooperare nu este posibilă (până când guvernele nu abandonează o parte măcar din suveranitatea economică) viitoarele încercări de stabilizare a cursului valutar nu vor fi prea eficiente“.
Uimitor, articolul menţionează: „probabil vor fi necesare mai multe răsturnări ale ratei de schimb, câteva crash-uri financiare şi probabil încă una sau două crize economice până ce politicienii vor fi dispuşi să îşi îndrepte privirea în această direcţie. Acest lucru indică spre o secvenţă de criză urmată de o rezolvare de mântuială, urmată de altă criză, care se va întinde mult dincolo de anul 2018 – cu două excepţii.
Pe măsură ce timpul trece, pagubele cauzate de instabilitatea monetară vor fi din ce în ce mai mari şi aceleaşi tendinţe care vor determina aceste lucruri vor face ca utopia uniunii monetare să fie realizabilă.“
În continuare articolul precizează: „Zona phoenix va impune constrângeri destul de strânse guvernelor naţionale. „Nu va exista de exemplu, o politică monetară naţională. Stocul mondial de phoenix va fi fixat de către o nouă bancă centrală, probabil rezultată din FMI.
Rata mondială a inflaţiei – şi deci, în anumite limite, rata de inflaţie a fiecărei naţiuni – va fi în mâinile acesteia. Fiecare ţară se poate folosi de taxe şi de banii publici pentru a compensa diverse căderi temporare, dar pentru a-şi finanţa deficitul bugetar va trebui mai degrabă să împrumute bani decât să tipărească“.
Autorul admite: „Aceasta înseamnă o mare pierdere din punctul de vedere al suveranităţii economice, dar tendinţele care fac conceptul phoenix atât de atrăgător oricum vor diminua acea suveranitate. Chiar şi într-o lume cu rate de schimb mai mult sau mai puţin oscilante, guvernele şi-au văzut independenţa politică „ameninţată“ de către o lume exterioară, neprietenoasă“.
Articolul a concluzionat: „moneda Phoenix probabil va începe ca un cocktail de monede naţionale, exact cum este astăzi Special Drawing Right. În timp însă, valoarea sa împotriva monedelor naţionale nu va mai conta, deoarece oamenii o vor prefera deoarece este mai convenabilă şi mai stabilă“. În final se afirmă: „gândiţi-vă că probabil moneda Phoenix va intra pe piaţă în jurul anului 2018 şi uraţii bun venit când se va petrece acest lucru“.

Recomandări pentru o monedă globală
În 1998, IMF Survey a pus în discuţie un discurs ţinut de James Tobin, un important economist american, în care a argumentat că: „o soluţie viabilă la preţurile oscilante ar putea fi introducerea unei monede internaţionale unice“. Ulterior a adăugat că mai există: „încă o mare nevoie... de creditori ca ultimă resursă“.35
În 1999, economista Judy Shelton s-a adresat în faţa la House of Representatives Committee on Banking and Financial Services din SUA. Ea a afirmat36: „Continua expansiune a liberalizării comerţului, integrarea tot mai mare a pieţelor financiare şi apariţia comerţului electronic, toate acestea creează nevoia unui standard monetar internaţional – o unitate globală de calcul“. Shelton a explicat: „Uniunile monetare regionale par a fi următorul pas în evoluţia înspre un fel de ordine monetară internaţională. Europa a adoptat deja o monedă unică. Asia s-ar putea să se organizeze într-un bloc monetar regional pentru a fi protejată împotriva asalturilor speculative ale monedelor individuale ale naţiunilor mai slabe.
Numeroase ţări din America Latină iau deja în considerare diverse aranjamente monetare pentru a se izola de „infecţia“ financiară şi a evita consecinţele economice ale devalorizării“.
„O importantă întrebare este dacă acest proces de evoluţie monetară va fi direcţionat inteligent sau dacă va fi pur şi simplu condus de evenimente. În opinia mea, conducerea politică poate juca un rol decisiv în construirea unui sistem monetar mai ordonat şi mai raţional decât abordarea complet liberă de la ora actuală în privinţa relaţiilor de schimb valutar“. Ulterior a adăugat: „Aşa cum am văzut deja şi în Europa, secvenţa de dezvoltare este: (1) construirea unei pieţe comune, şi (2) stabilirea unei monede unice. Într-adevăr, până nu ai o monedă unică, nu ai cu adevărat o piaţă comună eficientă“.
Shelton a concluzionat: „Ideal ar fi ca fiecare naţiune să dorească să îşi convertească moneda naţională la o rată fixă într-o rezervă universală de capital. „Acest lucru va crea automat o uniune monetară globală bazată pe o unitate comună de calcul. Cealaltă cale către o ordine monetară stabilă este a crea cu greu un drum spre o monedă comună ancorată de un capital cu o valoarea intrinsecă. În timp ce impulsul actual spre dolarizare ar trebui încurajat, în special în cazul Canadei şi a Mexicului, în final stabilitatea ordinii monetare internaţionale nu ar trebui să se bazeze pe o singură naţiune“
Paul Volcker, fost guvernator al Federal Reserve Board, SUA, a afirmat în ianuarie 2000: „Dacă e să avem cu adevărat o economie globală, atunci o monedă internaţională unică are sens“.
El a fost citat într-un discurs ţinut pe data de 18 septembrie 2000 de Sirkka Hämäläinen, membru în comitetul executiv al Băncii Centrale Europene, care a afirmat: „S-ar putea să aibă dreptate, s-ar putea ca într-o zi să avem o singură monedă internaţională. Poate că integrarea europeană poate fi văzută, la fel ca orice integrare regională, ca un pas înspre o situaţie ideală, aceea a unei lumi pe deplin integrate. Dacă şi când această lume va vedea lumina zilei, este imposibil de spus. Oricum, ceea ce pot spune este că această viziune pare imposibilă în prezent, la fel cum a părut şi ideea unei uniuni monetare europene acum 50 de ani, când a început procesul de integrare europeană.“37
În noiembrie 2000, FMI a organizat o conferinţă internaţională şi a publicat un scurt raport intitulat: „O singură lume, o singură monedă: menire sau iluzie?“37 în care se menţiona: „Aşa cum se observă tot mai clar, lumea se divide în mod gradat în câteva blocuri monetare regionale, extensia logică a acestei tendinţe reiese ca o posibilitate teoretică: aceea a unei unice monede internaţionale. Dacă atât de multe ţări văd beneficiile rezultate de pe urma integrării monetare, oare o integrare monetară mondială nu ar maximiza aceste beneficii?“.
Conform raportului: „blocul dolarului, deja sprijinit de puterea economiei americane, a fost extins prin intermediul dolarizării şi a pacturilor regionale de comerţ liber“. „Blocul euro reprezintă o uniune economică care este proiectată să devină o uniune politică deplină, cu toate şansele de a se extinde în Europa centrală şi de Est. Un bloc al yenului s-ar putea să se nască din propunerile curente de cooperare monetară asiatică. O uniune monetară s-ar putea să apară între membrii Mercosur din America Latină, în jurul Africii de Sud deja există o zonă monetară geografică şi o fuziune a dolarului australian cu cel neo-zeelandez este un subiect discutat de foarte mult timp în Oceania“. Raportul continuă: „Aceleaşi randamente economice şi imperative fizice care împing împreună monedele regionale există probabil şi la următorul nivel – la cel global...
Economiile mai mici şi mai vulnerabile – acelea pe care comunitatea internaţională nu încearcă suficient să le ajute – vor avea cel mai mult de câştigat din siguranţa şi stabilitatea care va acompania introducerea unei monede unice“
Ţineţi minte faptul că acest document este emis de către FMI, astfel că recomandările care susţin ei că ar „ajuta“ ţările mai mici şi mai vulnerabile, ar trebui înghiţite împreună cu un dram de sare, sau mai bine zis cu un sac...
Economistul Robert A. Mundell face de mult timp apel la o monedă internaţională unică. Pe site-ul său, el afirmă că crearea unei monede globale este „un proiect ce va restitui sistemului monetar internaţional o mult dorită coerenţă, va oferi Fondului Monetar Internaţional capacitatea de a promova stabilitatea şi de a fi un catalizator pentru armonia internaţională“ El afirmă: „beneficiile unei monede globale ar fi enorme. Preţurile din întreaga lume vor fi exprimate în aceaşi unitate şi vor fi menţinute egale în diversele părţi ale globului.
În afară de tarife şi controale, comerţul dintre ţări se va desfăşura la fel de uşor precum se desfăşoară acum între statele SUA“.39

Continuare în ediţia următoare...

Despre autor:
Andrew G. Marshall este cercetător asociat la Centrul de Cercetare asupra Globalizării, (Centre for Research on Globalization), din Montreal, Canada (CRG). În prezent el studiază economia politică şi istoria la Universitatea Simon Fraser, British Columbia, Canada.
Website: http://www.globalresearch.ca TO

Nota editorului:
Datorită spaţiului limitat, nu au putut fi publicate notele de final care însoţesc acest articol. Ele sunt disponibile la adresa de internet: http://tinyurl.com/d7zutg.

Share