Interviu cu Benjamin Fulford realizat de Kerry Cassidy şi Bill Ryan
Proiectul Camelot, Tokyo, Japonia

La vârsta de 17 ani, Benjamin Fulford, fiul unui diplomat canadian, s-a revoltat împotriva educaţiei la care era supus şi a fugit cu un vas în inima Amazonului, pentru a trăi cu un trib de foşti canibali.

Continuând să caute răspunsuri şi să încerce să înţeleagă mai bine societatea occidentală, a petrecut un timp într-o comunitate independentă din punct de vedere economic din Argentina, înainte de a se îndrepta spre Japonia, unde s-a înscris la universitate. Un om cu principii, curajos, tradiţionalist idealist, a demisionat din poziţia de redactor şef al redacţiei Asia-Pacific a revistei Forbes, după ce editorul a refuzat să publice un articol despre un scandal pe care îl investigase. Cercetând mai departe în mod independent lumea afacerilor, a început să descopere reţeaua complexă a controlului financiar global exercitat de familia Rockefeller şi Rothschild, şi de asemenea existenţa unei arme biologice, numită SARS, ce acţionează doar asupra membrilor unei anumite rase. Aceste planuri ce urmăresc depopularea globală au fost cele care au deranjat anumite facţiuni importante şi puternice din Japonia, Taiwan şi China. După ce a fost abordat de un ninja real al zilelor noastre, lucrurile s-au complicat, culminând în anul 2007 când Benjamin a devenit primul occidental din ultimii 500 de ani care a fost admis în rândurile societăţilor secrete orientale (organizaţii cu peste şase milioane de membrii).
Acţionând ca purtător de cuvânt al acestora, el a ieşit în faţă pentru a transmite un mesaj simplu societăţii secrete a „Iluminaţilor“: că ar trebui să recunoască că timpul lor s-a sfârşit şi ar trebui să se retragă fără nici o luptă şi să permită lumii să prospere aşa cum ar trebui – sau, în caz contrar, să accepte consecinţele, adică ameninţarea ce vine din partea celor 100.000 de asasini profesionişti. Acest mesaj a fost comunicat prima dată prin intermediul doctorului Henry Makow (http://savethemales. ca/002056.html) în iunie 2007 şi Jeff Rense (http://www.rense.com/Datapages/fulfdat.htm) în iulie 2007.
Membrii Proiectului Camelot au călătorit în Japonia pentru a se întâlni cu Benjamin Fulford. Interviul nostru prezintă incredibila sa poveste – şi va reaminti de asemenea societăţii „Iluminaţilor“ că ultimatumul este real, serios şi extrem de ameninţător.
Înarmat cu o viziunea optimistă şi contagioasă asupra viitorului, Benjamin este pe deplin pregătit să fie următorul Ministru de Finanţe al Japoniei. Planurile sale referitoare la modul în care va cheltui cele 5 trilioane de dolari din rezervele externe ale Japoniei pentru a elimina sărăcia la nivel mondial, pentru a repara pagubele imense provocate generaţii la rând de o elită nemiloasă, sunt plauzibile şi inspiratoare, nu doar simplă retorică. Acesta este un om cu o profundă înţelegere asupra Estului şi Vestului, un istoric al economiei globale care gândeşte într-un mod total nonconformist, un iubitor al păcii, căruia nu îi este frică să facă cunoscute  cuvintele războinicilor.
– Kerry Cassidy şi Bill Ryan, Proiectul Camelot.


Kerry Cassidy (KC): Ai lucrat timp de şase ani la Forbes, din câte am înţeles.
Benjamin Fulford (BF): Da, aproape şase ani.
KC: Şi lucrezi de 20 de ani ca şi scriitor şi jurnalist în Japonia?
BF: Mai mult de atât. Am venit aici în 1980 la universitate.
KC: Ştiai în acel punct că vei face studii economice?
BF: Vroiam doar să învăţ. Nu mă gândeam deloc la diplome sau servicii. De fapt, am urmat toate cursurile care erau predate. Am urmat cursurile de economie, sociologie, antropologie, matematică, biologie, toate. În cele din urmă am obţinut o diplomă de la Universitatea British Columbia în Studii Asiatice, cu o specialitate în sfera problematicii chinezeşti. Am urmat cursurile Universităţii Sophia din Japonia pentru trei ani şi jumătate. Am făcut aproape 8 ani de studii – mult mai mult decât îmi era necesar.
KC: Cum de ai învăţat limba japoneză?
BF: Am urmat un curs intensiv la Universitatea British Columbia înainte de a veni aici. Apoi am petrecut 3 zile la o şcoală din Japonia şi mi-am zis: „Nu are nici un sens“.
M-am decis să mă angajez ca şi barman într-un bar condus de un gangster. Programul era de la 9 pm la 5 am. Era genul acela de loc în care mai aveau loc bătăi din când în când iar clienţii erau goliţi şi de ultimul bănuţ – practic cel mai jalnic mediu pe care îl puteai găsi în Japonia. Dar partea cea mai bună legată de serviciul de barman era că beţivii spun mereu acelaşi şi acelaşi lucru, astfel că până la urmă înţelegi ce vor să spună şi înveţi limba!
KC: Deci scrii în japoneză?
BF: Am scris până acum o mulţime de cărţi în japoneză, multe dintre ele best-seller-uri.
KC: Aha. Cărţile acestea sunt disponibile şi în engleză?
BF: Nu, nu. Intenţionat am început să scriu în japoneză acum câţiva ani, după ce am plecat de la Forbes, deoarece ştiam că aveam de-a face cu ceva periculos şi nu înţelegeam foarte clar despre ce era vorba. Îmi amintesc de exemplu că am fost atenţionat de către MakikoTanaka, fostul Ministru de Externe şi de fiica primului ministru Kakuei Tanaka, care a fost implicată în scandalul Lockheed. Mi-a spus: „Dacă începi să investighezi aceste lucruri, vei fi în cele din urmă ucis.“ Deci ştiam că e vorba de ceva foarte periculos, însă nu înţelegeam exact despre ce era vorba. Astfel că, cumva m-am retras şi am început să scriu în japoneză.
KC: Ce lucruri ai început să investighezi, de ai fost atenţionat?
BF: Pe când lucram la Forbes, scrisesem deja mai multe articole despre Yakuza şi prin urmare am primit o mulţime de ameninţări cu moartea. Şeful biroului Forbes de la Moscova, Paul Klebnikov, a fost împuşcat de 10 ori în faţa casei sale. A fost luat şi dus la spital, unde a fost urcat într-un lift. Liftul s-a oprit pentru 8 minute, timp în care acesta a murit.
KC: În ce an s-a petrecut acest lucru?
BF: Acum cinci sau şase ani, cred. În acea perioadă, anumite persoane de la ziarul Osaka şi de la televiziunea CBS au venit la mine şi mi-au spus că şeful sindicatului crimei Goto se afla la Spitalul Universităţii Berkeley – UCLA, pentru un transplant de ficat. Acest lucru a ridicat o mulţime de întrebări interesante. Ce face un gangster atât de celebru în SUA? Şi de ce un asemenea individ de 70 de ani este pus în vârful unei lungi liste de persoane aflate în aşteptarea unui ficat disponibil pentru un transplant? Aşa că am început să mă gândesc: „Ei bine, poate că lucrează cumva pentru CIA sau ceva de genul ăsta.“ Şi aveam de gând să scriu lucrul acesta în Forbes.
Însă înainte de asta, am vorbit cu o sursă de-a mea, un gangster mai în vârstă şi i-am povestit totul. Acesta mi-a zis: „Hei, dacă scrii despre astea, vei ajunge hrană pentru peşti.“ „Poftim? Nu răspund niciodată la ameninţări“ i-am spus. „Sunt un bine cunoscut jurnalist. Dacă mă vei ucide, vei avea o mulţime de probleme.“ „Nu te vom ucide, doar vom face în aşa fel încât să dispari. Spune noapte bună prietenei tale. Nu o vei mai vedea niciodată.“ Şi apoi mi-a spus numele câtorva jurnalişti care au dispărut.
KC: Oh doamne
BF: Şi mi-am amintit. A existat de exemplu un individ, care a scris despre modul în care secta religioasă Aum Shinrikyo importa amfetamine din Coreea de Nord şi le vindea către organizaţia Goto. A dispărut după ce a scris câteva articole despre acest subiect.
KC: A fost vreodată descoperit?
BF: Nu. O mulţime de asemenea jurnalişti au dispărut. Şi o mulţime de jurnalişti japonezi mi-au spus: „Singurul motiv pentru care tu eşti încă în viaţă este pentru că eşti alb. Dacă noi am fi încercat să scriem ce ai scris tu, am fi fost deja morţi.“ Deci ştiam că am de-a face cu indivizi periculoşi. Apropo, acel gangster, când i-am spus despre transplantul de ficat, mi-a spus: „Uite, nu voi mai putea să vorbesc cu tine niciodată dacă vei scrie acest articol.“ Şi m-am gândit: „OK, acest individ este o sursă valoroasă şi mi-a oferit o mulţime de informaţii importante până acum. Nu vreau să pierd această legătură doar din cauza unui articol“. Aşa că m-am decis să nu mai scriu acel articol.

Gangsteri japonezi şi gărzi de corp cecene
BF: Apoi am zburat până în Sakhalin, în Rusia, unde ei deţin toate resursele de petrol şi gaze naturale, pentru a realiza un articol. Reprezentantul local al acestei bande mă aştepta şi mi-a arătat împrejurimile. M-a dus într-un cazino gigantic unde 400 de ceceni stăteau afară. Era ca în filme. Toţi aveau arme şi erau angajaţi de către banda japoneză ca şi bodyguarzi pentru cazinoul lor.
KC: Ceceni?
BF: Ceceni, da. Lucrând pentru gangsteri japonezi. Se petrec o mulţime de lucruri care nu sunt vizibile la o privire de suprafaţă. În Asia, descoperi că nu există o linie clară de demarcaţie între gangsteri şi guvern. E vorba de un continuum. Aşa că aproape te poţi gândi la aceşti gangsteri ca la nişte...
KC: Ei bine, unii ar spune că e adevărat, ştii [Kerry râde]  în SUA şi în Rusia, şi...
BF: Sigur. În SUA ... facţiuni ale CIA sunt esenţialmente crimă organizată, datorită a ceea ce fac. În mare parte însă sunt oameni oneşti care încearcă să îşi apere ţara, însă există şi grupuri, aşa cum ştim cu toţii... acestea fac trafic cu droguri şi desfăşoară tot felul de acţiuni criminale. Astfel că, eram în acest „club“ iar acest individ stătea lângă mine. Nu semăna cu acela pe care îl cunoşteam în Tokio, care arăta ca un afacerist de înaltă clasă. Acest individ părea un bătăuş, un tip periculos. Şi era foarte tensionat. I-am spus: „Ascultă, vreau să merg acasă.“ Îmi spune: „Nu, nu se poate. Probil că vei fi ucis.“ Atunci am realizat că totul a fost o capcană şi că urma să fiu ucis! Am început să mă gândesc rapid la o soluţie. Am arătat spre doi indivizi din apropiere şi am spus: „Ar trebui să vă faceţi griji pentru voi. În vedeţi pe acei indivizi? Sunt de la CIA şi mă protejează. În plus, am un dosar care va deveni public dacă se întâmplă ceva cu mine, cu o  mulţime de nume în el şi veţi ajunge cu toţii la închisoare.“ Totul era o minciună, evident. Nu aveam un asemenea dosar iar acei indivizi spre care arătasem nu erau de la CIA, dar ce puteam face în situaţia aceea?
Atunci individul s-a ridicat ca o rachetă şi a plecat cu telefonul în mână. Mi-am luat telefonul şi l-am sunat pe şeful organizaţiei şi   i-am spus: „Nu sunt aici pentru a scrie despre afacerile voastre cu gangsterii ruşi sau altele de genul ăsta. Sunt aici pentru a scrie despre industria petrolieră. Nu vă voi crea nici un fel de probleme.“ După un timp individul a venit înapoi. Era mult mai relaxat. I-am spus: „OK. Noapte bună“ Şi asta a fost tot. [Kerry râde]
BR: Seamănă cu o scenă din filme.
BF: Da. Însă cecenii chiar mi-au împuşcat colegul. Aceasta s-a petrecut după întâmplarea pe care v-am povestit-o... Aşa că după ce colegul meu a fost împuşcat, am făcut un dosar, pe care încă îl mai am – un hard disc şi nişte DVD-uri, ce conţin înregistrări audio şi video. De exemplu, un bine cunoscut Prim Ministru japonez a ucis trei femei şi am dovezi în legătură cu una din aceste crime. Am o mulţime de informaţii de acest gen. Dar munca mea nu constă în a demasca oamenii. Aceasta a fost doar o asigurare care mi-a fost necesară. Acum nu mai am nevoie de nici un fel de asigurare, deoarece am această societate secretă care îmi apără spatele… Aşa că toate aceste informaţii nu vor ieşi la iveală, probabil niciodată, atât timp cât nu mă vor ucide. Dacă însă voi fi ucis, vor exista repercusiuni oribile. Însă să fie clar, încerc să fac ca toată lumea să aibă de câştigat. Bine? Aşa, acum ne întoarcem la momentul în care am ajuns în Japonia.

Raporturile financiare ca şi psihologie de masă
KC: Aşa, deci eşti în Tokio. În acel moment ai încercat să te angajezi la Forbes?
BF: Nu, primul meu serviciu... ei bine, visam la o „teorie a totului“. Dar, ştii, nu poţi să îţi plăteşti facturile cu aşa ceva, aşa că primul serviciu pe care l-am avut a fost la o publicaţie ce era parte din lanţul de publicaţii Knight Ridder, cu toate conexiunile financiare ale acestora. Aşa că mă întâlneam cu miniştrii de finanţe şi guvernatorii Băncii Japoniei. Am scris toate ştirile pieţei. Articolele mele mişcau dolarul, sau mişcau yenul, s-au modificau preţul bunurilor tranzacţionate în fiecare săptămână, încoace şi încolo. Era uimitor să vezi acest lucru. Ceea ce am învăţat ca şi reporter al pieţei financiare este că, în realitate, finanţele sunt de fapt psihologie de mase... A fost o lecţie foarte interesantă, pe care nu o înveţi în şcoală. 
KC: În acel punct ai înţeles puterea cuvântului scris?
BF: Ei bine, este vorba despre informaţie şi despre modul în care toţi au acces la această informaţie şi sunt atenţi la orice modificare a ei. De exemplu, guvernatorul Băncii Japoniei spune: „Ei bine, s-ar putea să înăsprim puţin rata dobânzii“ Şi totul se mişcă în funcţie de afirmaţia lui. Chiar şi pe piaţa produselor de larg consum. Zvonurile conform cărora China va cumpăra petrol, sau ceva de genul acesta, fac ca totul să se schimbe.
KC: Am ascultat interviul pe care l-ai acordat unui post de radio canadian, unde ai demonstrat o uimitoare înţelegere a economiei mondiale şi a ceea ce o pune în mişcare. Unde ai învăţat toate acestea?
BF: Bineînţeles că am învăţat despre toate astea şi la universitate. Însă, în principal, de 20 de ani urmăresc economia mondială, scriu despre ea. Vreau să spun că... toţi vin la Tokio: preşedinţi, primi miniştrii, miniştrii de finanţe. Avem şi G7 şi toate celelalte... Am intervievat gangsteri, primi miniştrii, miniştrii de finanţe, preşedinţi ai unor companii importante, etc. De mai mult de 20 de ani, de aproape 30 chiar, intervievez tot felul de oameni. Absorbi o cantitate imensă de informaţii şi cauţi „pepite“ care sunt uşor de înţeles şi apoi surprinzând esenţa o transmiţi publicului. Acesta este de fapt serviciul meu. Sunt un filtru de informaţii.
KC: Dar există şi alţi jurnalişti financiari care urmează doar direcţia indicată. În mod categoric tu nu ai făcut acest lucru. Tu eşti un rebel în domeniu.
BF: Ei bine, există foarte multă propagandă. Ei sunt spălaţi pe creier. Pur şi simplu nu înţeleg, în esenţă, ce se petrece de fapt. Şi aici este şmecheria. Ei încearcă să păcălească oamenii cu tot felul de matematici esoterice, încercând să îi ameţească cu o mulţime de cuvinte complexe... Aproape că este vorba despre o confuzie deliberată, deoarece în esenţă totul este foarte simplu. În economie este vorba de fapt despre populaţia care munceşte pentru a îşi câştiga existenţa. Finanţele reprezintă unealta prin care oamenii sunt manipulaţi. Ei încearcă să facă în aşa fel încât oamenii să nu înţeleagă acest lucru, în special partea cu finanţele. Şi aceasta reprezintă cheia la problemele lumii din ziua de azi.

Puterea din spatele scenei
KC: Ca şi jurnalist, nu ai fost influenţat de cei de la Forbes, în sensul de a încerca să te convingă să nu scrii un articol sau altul?
BF: Primul lucru pe care l-am observat în Japonia, e că nimic nu e ceea ce pare. De exemplu, am văzut nişte oameni aliniaţi la o mică cabină. Şi i-am întrebat: „Ce faceţi?“ „Ne schimbăm premiile în bani.“ Şi am descoperit că au o uriaşă industrie a jocurilor de noroc, locuri special amenajate cărora li se face reclamă cu nişte neoane imense, prezente pretutindeni, care însă practic este ilegală. Şi totuşi funcţionează ziua în amiaza mare şi are reguli clare. De exemplu, oricât de mult ai încerca, este greu să pierzi mai mult de 1000 $ într-o zi în aceste locuri. Prin urmare există un întreg sistem, ce funcţionează în afara legii. Sunt implicaţi poliţişti, gangsteri şi oameni de afaceri. Acest lucru m-a făcut să înţeleg că această ţară este diferită de alte ţări. Ceea ce am învăţat a fost că aşa-zisul „sistem democratic legal“ era de fapt o faţadă pentru o structură a puterii complet diferită.
Un prieten de-al meu a fost bătut de un gangster în faţa unei gherete a poliţiei. Am mers la poliţaiul de acolo şi acesta ne-a zis: „Nu ar trebui să vă luaţi la bătaie cu gangsterii“. Aşa că mi-am zis: „E foarte ciudat“. Dar din nou, m-am gândit că toate acestea ţin doar de jocurile de noroc şi de prostituţie, chestiuni care pretutindeni se desfăşoară mai mult în ilegalitate.
Ca şi jurnalist financiar este foarte important să fi rapid. Dacă îţi învingi competitorii chiar şi cu 30 de secunde, e suficient. Astfel că trebuie să afli în mâinile cui se află puterea. Vorbind de exemplu cu birocraţii de la Ministerul Agriculturii, aceştia mi-au spus: „Ei bine, dacă vrei să ştii cu adevărat ce se petrece, vorbeşte cu domnul Kato Koichi.“ Acesta era LDP powerbroker (o persoană sau un grup ce are abilitatea de a influenţa decizii importante, în special în politică şi afaceri n.t.), fiind deci omul care lua deciziile. Aşa că am ajuns să îl cunosc. Odată am fost chemat la unul din discursurile lui. A venit şi şi-a ţinut discursul şi a fost foarte impresionant. A primit un onorariu gras. Apoi am crezut că Ministerul de Finanţe este adevărata sursă a puterii în Japonia – asta este ceea ce cred oamenii. Aici se găseşte cea mai puternică birocraţie. Însă când am început să discut cu cei de aici, în cele din urmă mi-au spus: „Dacă vrei să şti cu adevărat ce se petrece, trebuie să mergi la Nomura Securities“ (o firmă de securitate). Acestea se petreceau în anii `80. Acum este diferit. Însă în anii `80, Nomura Securities avea o listă de VIP-uri de peste 5000 de persoane.
Firma era condusă de doi şefi – marele Tabuchi şi micul Tabuchi, ce nu erau înrudiţi – mai târziu demonstrându-se că amândoi erau în legătură cu o mare organizaţie criminală. Aceştia foloseau toţi aceşti jurnalişti, politicieni şi alte persoane importante, le împrumutau câteva milioane de dolari şi le recomandau: „Cumpăraţi acest stoc“.  Aceştia luau legătura cu toţi reprezentanţi comerciali din ţară şi cu toţi jurnalişti cu care se aflau în legătură şi le spuneau: „Acestea sunt stocurile pe care trebuie să le cumpăraţi acum.“ Şi soţiile şi doctorii şi oamenii de afaceri cumpărau aceste stocuri, preţul creştea şi VIP-urile vindeau. Astfel se controlau lucrurile.
KC: Spui că în prezent lucrurile stau altfel. Cum altfel?
BF: Ei bine, sunt alţi jucători şi alte moduri de distribuţie a banilor. Şi de fapt, aceasta este chiar rădăcina problemei cu care ne confruntăm. Dar o vom lua treptat, pas cu pas, pentru ca astfel este mai uşor să ne facem o imagine completă.
Prin urmare, devenisem destul de cinic în privinţa Japoniei, însă m-am lămurit cu adevărat cum stau lucrurile când a izbucnit scandalul jusen referitor la închirierea imobilelor. Acestea erau un grup de companii care închiriau doar pentru piaţa imobiliară. După ce a explodat „balonul“  japonez, a fost pentru prima dată când aveau de gând să folosească banii contribuabililor. Apropo, în 1992  guvernul japonez ştia deja că avea 200 de trilioane de yeni în creanţe nerecuperabile, însă ziarele afirmau că este vorba doar de două sau trei trilioane. Doar 10 ani mai târziu au recunoscut, în cele din urmă, suma corectă. Asta se întâmplă în prezent în SUA – însă ei nu vor avea 10 ani la dispoziţie deoarece nu au împrumutat banii de la alţi americani. Ei au împrumutat de la restul lumii. Vom vedea mari schimbări în viitor.

Afaceri frauduloase şi crime
BR: Îmi amintesc că ai declarat la Rense că în opinia ta, datoria SUA se ridică la 120 de trilioane de dolari. Şi m-am tot gândit de unde provine această sumă.
BF: Îţi pot spune chiar acum. Într-un eseu al profesorului Kilborn care a fost publicat de către filiala din St. Louis a Federal Reserve Board în 2005, este menţionată datoria de 66 de trilioane de dolari. Aceştia sunt banii pe care îi datorează cetăţenilor americani pentru lucruri pe care au promis că le vor plăti, cum ar fi ajutorul medical şi social. Toate acestea sunt prezentate în acesl eseu. Cealaltă sumă, de 53 de trilioane de dolari, este suma care se află în circulaţie în afara Americii. Adună-i şi vei obţine 120 de trilioane. Şi nu numai asta, ci şi un GDP de 13 trilioane. Acesta este locul unde toate fraudele sunt clarificate.
KC: Deci ai ajuns la imobile.
BF: Corect. Uite cum stau lucrurile. Lucram pentru Nihon Keizai Shimbun [Nikkei]; e un fel de publicaţie Wall Street japoneză. Este în japoneză, însă este de departe cel mai bun ziar din domeniul finanţelor. Vorbeau despre folosirea a zeci de miliarde de dolari din banii contribuabililor pentru a salva aceste companii. Erau nişte discuţii ciudate despre „responsabilitatea debitorului“. Astfel că m-am întors către ei şi i-am întrebat: „Ei bine, cine sunt debitorii?“. Şi a reieşit – sursele mele erau oameni care lucrau la Banca Japoniei şi la alte agenţii de evaluare a solvabilităţii – că mai mult de jumătate dintre împrumuturi mergeau către gangsteri, către organizaţii Yakuza. Pentru mine acesta a fost un lucru uimitor. Avem deci guvernul care foloseşte zeci de miliarde de dolari din banii contribuabililor pentru a salva companii care au împrumutat bani gangsterilor şi toate acestea erau conduse de foşti oficiali ai Ministerului de Finanţe.
Vezi deci o legătură între oficialii Ministerului de Finanţe, politicieni şi gangsteri. Foloseau banii contribuabililor pentru a îi da gangsterilor. Am scris toate acestea în Nikkei, în varianta engleză, iar reacţia a fost uriaşă. Peste 400 de jurnalişti străini şi publicaţii au scris articole similare. Jumătate din împrumuturi erau către gangsteri, corect? Apoi Newsweek a publicat un articol aproape identic cu al meu. Ulterior, Nikkei, ziarul la care lucram, a scris: „Conform publicaţiei Newsweek, jumătate din împrumuturile companiilor jusen merg către Yakuza“ Am mers la editor şi i-am spus:
„Hei, eu am scris primul această poveste. De ce scrii «Conform publicaţiei Newsweek »?“.
M-au chemat şi mi-au dat un premiu editorial şi 50 $ [râsete] şi mi-au spus: „Domnule Fulford, ştiţi, nu ar trebui să scrieţi asemenea lucruri. Poate fi periculos“. După aceasta au început să mă supravegheze. Nu m-au mai lăsat să scriu nimic cu excepţia lucrurilor anunţate de guvern. Astfel că am început să realizez că presa japoneză nu era nici pe departe liberă.
Am aflat apoi că a existat un editor la Nikkei, pe nume Otsuka, care a câştigat câteva premii deoarece a scris despre scandalul Itoman... apoi, brusc, a fost transferat la nişte compartimente ciudate şi îndepărtat din divizia care se ocupa cu ştirile. Prin urmare a devenit foarte suspicios şi a început să îl urmărească pe preşedinte. Şi a descoperit că împrumutaseră o sută de milioane de dolari gangsterilor – banii care niciodată nu mai erau înapoiaţi. Scandalul Itoman a fost un scandal imens, unde una dintre cele mai mari bănci japoneze, Sumitomo Bank, a fost preluată de către un sindicat al crimei.
Oricum, am început să realizez că ziarele, politicienii, birocraţii şi gangsterii făceau toţi parte dintr-un fel de structură a puterii, ce era foarte diferită de ceea ce vedeau oamenii la televizor şi citeau în ziare. Şi am devenit complet dezgustat când au început să îmi blocheze articolele. Astfel că mi-am dat demisia de la Nikkei.
Am lucrat ca şi ziarist independent pentru un timp, pentru South China Morning Post, înainte de a mă angaja la Forbes.
La început, cei de la Forbes erau foarte încântaţi de articolele mele despre gangsteri. În urma unui astfel de articol, Ambasada Japoniei din Washington a trimis o scrisoare de protest. M-am gândit: „Dumnezeule, cred că am atins un punct dureros.“ Apoi am scris alte articole...
Când în sfârşit au început să clarifice creanţele nerecuperabile cu băncile, am descoperit că au început să moară tot felul de oameni. Aceştia fie se sinucideau, fie dispăreau. Dar nu era vorba despre o sinucidere tipică, gen hara-kiri, ca atunci când faci ceva rău şi te sinucizi pentru a îţi cere astfel iertare. Era vorba despre oameni care aveau de gând să depună mărturie, oameni ce aveau de gând să acuze în justiţie. De exemplu, a avut loc un scandal financiar şi preşedintele bancii Dai-Ichi Kangyo, care acum făcea parte din Mizhuo, trebuia să depună mărturie. Cu o zi înainte, la ora 11 noapte, soţia sa a plecat de acasă şi 10 oameni îmbrăcaţi în haine de culoare neagră au intrat în casă. Luminile s-au stins iar după un timp oamenii în negru au plecat. La ora 1.00 când soţia s-a întors acasă, acesta era mort. Au spus că a fost vorba despre sinucidere. Toate acestea provin din varianta în limba engleză a publicaţiei Yomiuri. Însă în varianta japoneză nu au apărut. În acest punct, am început să iau legătura cu o mulţime de gangsteri, deoarece am realizat că daca vrei să înţelegi ce se petrece în domeniul financiar, trebuie să vorbeşti cu gangsterii. Altfel nu înţelegi nimic.
KC: Am înţeles
BF: Exista o bancă numită Nippon Credit Bank care s-a transformat în Aozora Bank. Cred că acum este deţinută de nişte fonduri de asigurare din SUA. Poate Carlyle? Nu îmi amintesc exact. Va trebui să verific, însă oricum, un director de la Banca Japoniei, domnul Honma, a devenit preşedintele acesteia. Două săptămâni mai târziu a fost descoperit în ştreang, spânzurat. Au spus că s-a sinucis. Îl cunoşteam pe acest om şi în mod sigur nu s-ar fi sinucis... Se pare că a fost ucis datorită unor împrumuturi către Cooperativa de Credit Nord Coreană. A fost chemat să dea socoteală pentru aceste împrumuturi. Şi dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi expus legăturile partidului (comunist) nord corean cu lumea interlopă. Nord coreeni trimiteau bani proveniţi din jocuri de noroc în Japonia, vânzând amfetamine, făcând tot felul de lucruri iar pentru a închide ochii poliţiei au plătit sume imense de bani de-a lungul anilor.
KC: Ai scris despre toate astea?
BF: Da, în Forbes. Editorii erau atât de laşi încât au scos o mare parte din articol, însă articolul s-a publicat... Astfel că am început să sap mai adânc. Însă brusc cei de la Forbes au început să facă presiuni asupra mea. Am avut un articol despre GE, în care era vorba despre bilioane de dolari şi au refuzat acea poveste fără nici un fel de explicaţii. Apoi Citigroup a fost dat afară din Japonia pentru spălare de bani, pentru gangsteri. Nici această poveste nu a fost acceptată... Eram gata să renunţ. În acel punct, o carte de-a mea a apărut în Japonia şi a devenit best-seller.
KC: Care era subiectul cărţii?
BF: Era vorba despre lucruri pe care le descoperisem cu mult timp în urmă, unele pe care ţi le-am povestit deja, crime, etc.,  în principal despre corupţia din Japonia. O mulţime de oameni din Japonia ştiau că se petrec astfel de lucruri. Am scris mai multe best-seller-uri de acest gen. Astfel că am început să am o sursă de venit independentă.
Într-o zi când eram la un show TV, cu câţiva dintre politicienii de frunte ai Japoniei, am avut o revelaţie. Atunci m-am gândit: „Ăştia sunt indivizii care conduc ţara asta? Să fim serioşi!“
Acum ştiu bineînţeles, că aceştia sunt doar nişte actori care citesc un scenariu, însă în acel moment mi-am zis: „Dumnezeule, aş putea face mult mai mult decât ei!“. Am realizat brusc: „Dumnezeule, japonezii au 5 trilioane de dolari investiţi peste hotare. Adică suficienţi bani pentru a stopa sărăcia şi a opri distrugerea mediului înconjurător. De ce nu îi folosesc?“. Mi-am zis: „Voi deveni cetăţean japonez, voi candida pentru un cabinet şi voi încerca să îi conving să folosească aceşti bani pentru a salva omenirea.“
Aşa că am scris două capitole în care chiar am dezvăluit nişte nume – anumiţi politicieni, anumite crime, anumiţi gangsteri. În urma acestei dezvăluiri ar fi trebuit fie să părăsesc Japonia, fie aş fi fost ucis imediat ce cartea ar fi fost publicată. A doua zi după ce am trimis cele două capitole către agentul meu, am primit un telefon de la nepoata împăratului Meiji, Kaoru Nakamaru. Mi-a spus: „Domnule Fulford, nu ar trebui să îi înfurii pe cei din Yakuza. Eşti sigur că asta este ceea ce ai vrut să faci? Nu ai vrea mai degrabă să faci altceva?“ Şi mi-a spus că a fost contactată de o „zeiţă“ în plan astral, şi că îşi face griji în privinţa mea! Ei bine, „zeiţa“ s-a demonstrat a fi de fapt poliţia secretă japoneză! [râsete]. Şi am realizat că într-adevăr vreau să salvez omenirea! Şi spre deosebire de alţi oameni care doreau şi ei să facă acelaşi lucru, eu chiar aveam o metodă concretă datorită  celor 5 trilioane de dolari. Nu poţi să scoţi aceşti bani din SUA deoarece asta ar ruina economia Americii, astfel că trebuie să îi plăteşti pe americani să facă acest lucru, astfel încât să beneficieze şi ei. Aşa că mi-am zis: „Vom face acest lucru în aşa fel încât şi americanii să obţină un beneficiu; astfel nu se vor putea plânge.“ Şi asta este ceea ce am început să spun. Am început să scriu cărţi pe această temă: de ce nu salvează japonezii lumea?

Controlul exercitat de Rothschild şi Rockefeller
BF: Ulterior nepoata împăratului mi-a înmânat o înregistrare video cu evenimentele de la 11 septembrie şi mi-a zis: „Domnule Fulford, ştii totul despre corupţia din Japonia, dar nu ai nici o idee despre corupţia din restul lumii“. Şi când mi-a dat caseta am fost şocat. Nu uita că am fost jurnalist financiar pentru mult timp şi deoarece atât de mulţi oameni citeau ceea ce scriam, acest lucru mişca piaţa. Există tot timpul un număr de oameni care încearcă să îţi furnizeze informaţii false, ceea ce înseamnă că începi să dobândeşti o imunitate foarte mare la astfel de lucruri. Problema pe care majoritatea oamenilor din societatea occidentală o au în legătură cu evenimentele de la 11 septembrie este că spun ceva de genul: „Nu mă interesează ce dovezi văd; nu există nici o şansă ca publicaţia New York Times, Washington Post sau BBC să prezinte vreodată aşa ceva.“ Deoarece a accepta faptul că un grup din interiorul guvernului SUA a făcut aşa ceva, înseamnă să accepţi că tot ceea ce crezi tu despre societatea în care trăieşti, este complet greşit.
KC: Uhhh
BF: Având experienţa cenzurii de la Forbes şi pe aceea a corupţiei din Japonia, am început să fac cercetări pentru a afla ce se petrece de fapt. Răspunsul, la modul esenţial, este că societatea europeană nu mai este „democratică“. Este o plutocraţie combinată cu o aristocraţie, iar „democraţia“ este doar o modalitate de a ţine sub control sentimentele „oilor“. Îţi pot arăta cum să descoperi acest lucru, în interiorul rapoartelor financiare. Ceea ce am făcut pentru a descoperi toate aceste, a fost să mă întorc la ediţia din 1918 a revistei Forbes, la prima lor listă „a celor mai bogaţi oameni“. Am descoperit astfel că cei mai bogaţi zece oameni din SUA controlau 70% din finanţele ţării. John Rockefeller I valora aproape 30 bilioane de dolari în banii de azi. Cred că controla 25% din toată bogăţia SUA din acea vreme. Motivul pentru care cei din familia Rockefeller nu apar ca fiind atât de „bogaţi“ în lista celor de la Forbes (nu uitaţi că una dintre însărcinările mele era să identific bilionari şi să le număr banii) este acela că sunt trecuţi drept „fundaţie caritabilă“, existând sute de astfel de fundaţii: Rockefeller, Carnegie, Brookings, etc.
Fiecare generaţie a familiei Rockefeller şi a celorlalte familii, Morgans de exemplu, care sunt oamenii lui Bush, moşteneşte banii. Încă mai controlează acei bani. Şi există un sistem care face ca în fiecare generaţie să existe o persoană responsabilă. Deci este un fel de aristocraţie ascunsă. În loc să moştenească pământ, aceştia moştenesc capital şi oricine lucrează la una din întreprinderile, firmele etc., care sunt conţinute în acest capital, este ca şi un ţăran care lucrează pe proprietatea nobilului. De exemplu, dacă lucrezi pentru Standard Oil, eşti un fel de iobag la Rockefeller, deoarece ei sunt cei care deţin controlul.
KC: Bine. Ai reuşit să examinezi şi implicarea familiei Rothschild, partea europeană?
BF: Da. Povestea familiei Rothschild se întinde în trecut pe o perioadă de 300 de ani. Cred că acesta este un lucru binecunoscut... Oricum, cred că cei din familia Rothschild au avut convingeri religioase foarte profunde şi erau oameni destul de corecţi. Deşi aparent ei au finanţat şi pus la cale revoluţia din SUA din 1776 – cu banii proveniţi de la East India Company –  tot ei au finanţat şi susţinut reformele Meiji. Acestea au fost lucruri bune, din multe puncte de vedere. Canada a fost întotdeauna teritoriul Rothschild, iar Canada este o ţară foarte drăguţă, nu crezi? Prin urmare nu cred că sunt la acelaşi nivel.
Sistemul lor este, la modul fundamental, sistemul antic regal Babilonian. Acesta este punctul în care totul devine foarte ciudat şi esoteric, pentru că se ajunge cu 5.771 de ani în trecut. Cei din familia Rothschild afirmau că sunt descendenţi ai lui Nimrod, care a cucerit populaţia din Babilon, Irak-ul zilelor noastre – o populaţie de păstori. Ei au zis: „Nu există oare vreo modalitate prin care putem mâna oamenii la fel cum mânăm oile?“Şi au venit cu un sistem: trebuie să le controlezi resursele de hrană, trebuie să controlezi informaţiile la care au acces şi trebuie să ai la îndemână mijloace violente pentru a îi disciplina...
KC: De fapt tu vorbeşti despre gruparea „Iluminaţilor“, nu?
BF: Ei bine, poţi să îi numeşti „Iluminaţi“, sau poţi să îi numeşti Curtea Regală. Am început să cercetez modul în care era condusă antica societatea sumeriană şi am descoperit că modul în care este condusă SUA în zilele noastre este foarte similar. În Japonia, aveau obiceiul de a numi Ministerul Finanţelor ministerul „marii magazii“... Nu uita, dacă poţi controla rezervele de hrană atunci poţi angaja războinici şi intelectuali şi deci poţi controla societatea – le controlezi hrana, le controlezi modul de a gândi şi dacă este necesar îi pui la punct prin intermediul violenţei. Şi aşa merg lucrurile şi în prezent. De aceea este atât de important să înţelegi că finanţele înseamnă de fapt controlul asupra rezervelor de hrană....
BR: Înseamnă de asemenea şi controlul rezervelor energetice.
BF: Da, a rezervelor energetice. Dar în cele din urmă este vorba despre mâncare. Fără hrană mori.
KC: La modul fundamental ţi tot timpul oamenii ocupaţi trimiţându-i la război?
BF: După câte se pare, ceea ce s-a petrecut a fost că, în 1812, Republica Americană a decis să nu reînnoiască licenţa bancară a lui Rothschild iar populaţia americană a preluat controlul propriilor bani. Acesta a fost motivul pentru care Rothschild a invadat Statele Unite şi acesta a fost motivul real al războiului din 1812. În următorul secol, cei din familia Rothschild au conspirat şi uneltit pentru a prelua din nou controlul asupra rezervelor financiare ale SUA şi deci asupra poporului american. John Rockefeller I era implicat în industria petrolieră, cumpărând rafinării. El mergea la proprietarul unei rafinării şi îi oferea o sumă de bani şi un preţ mic. Dacă omul refuza să vândă, îi crea probleme cu angajaţii sau îl sabota, dacă era necesar. Cei din familia Rothschild l-au observat pe acest individ – Rockefeller – şi s-au decis să îl ajute. I-au permis deci să îşi transporte petrolul la un preţ mult mai mic decât cel al competitorilor săi. Astfel că a dobândit monopolul asupra petrolului. În cele din urmă, în 1913, familiile Rockefeller, Harriman şi Warburg au preluat controlul asupra Federal Reserve Board, după cum se presupune, în numele celor din familia Rothschild. Dar cred că Rockefeller a pus în scenă un gen de cuop d’état. A spus: „Hei, controlez armata americană şi economia americană şi voi coopera cu voi, însă eu conduc lucrurile aici.“ Şi a preluat controlul SUA. Prin urmare cred că SUA a devenit o feudă a lui Rockefeller şi nu a lui Rothschild. Însă se întâlnesc şi cooperează.
KC: Şi crezi că mai cooperează şi în zilele noastre?
BF: Cred  că există o anumită cooperare. Însă cred că există şi conflicte. Dacă te uiţi în cadrul Naţiunilor Unite la paternul voturilor Europene contra voturilor din SUA, poţi vedea diferenţa dintre cele două părţi.
KC: Bun, şi unde se încadrează Japonia?
BF: Bine. În Japonia, ceea ce s-a petrecut a fost că... după ce a venit amiralul Perry, Lordul Rothschild a trimis o flotă care a atacat clanurile Satsuma şi Choshu în Sud. L-au ucis pe împăratul Kinmu şi au instalat un băiat de 16 ani pe nume Toranosuke Omura drept Impăratul Meiji. Au finanţat modernizarea Japoniei. Prin urmare au organizat familia imperială şi au ajutat la modernizarea Japoniei. Au luptat cu ruşii. Cred că japonezii erau foarte recunoscători. În 1903, după victorie, împăraţii japonezi au devenit egali cu regii britanici. Fiecare împărat merge la Oxford pentru a studia. Însă cred că după cel de-Al Doilea Război Mondial japonezii au început să fie dezamăgiţi pentru că nu erau trataţi ca de la egal la egal. Nu li se dădea ceea ce li s-ar fi cuvenit. Au simţit că este vorba despre rasism. În 1930, japonezii şi-au cerut independenţa. Au dorit să creeze domeniul de prosperitate asiatic [Marele Est]. Au dorit să modernizeze toate ţările „galbene“ astfel încât să stopeze colonizarea începută de către albi. Deci motivul pentru care japonezii au fost capabili să preia controlul asupra celei mai mari părţi a Chinei (fiind opriţi doar de invazia SUA) a fost acela că chinezii de fapt i-au primit cu braţele deschise. Aceste lucruri nu le citeşti în cărţile de istorie.
A fost vorba despre o încercare a asiaticilor de a preveni colonizarea. Ei i-au privit pe europeni ca pe borgii din serialul Star Trek: doar un singur mod de a gândi este corect. Poţi să îţi imaginezi această piramidă gigantică a societăţii cu un ochi deasupra: „Veţi fi asimilaţi. Orice rezistenţă este zadarnică.“ Aşa au privit ei lucrurile şi există un adevăr în asta. Există tendinţa de a considera că dacă lucrurile nu sunt făcute în modul occidental, este greşit...
Americanii reprezintă 4% din populaţia lumii cu 20% din economia mondială, cu 50% din avocaţii lumii şi 50% din cheltuielile militare mondiale. Deci, prea mult timp este pierdut cu argumentările şi cu războaiele, din punctul de vedere al asiaticilor. [Râde] Nu uitaţi, ei privesc lucrurile într-un mod foarte diferit şi durează destul de mult până le înţelegi punctul de vedere.

Japonia de după război
KC: Ai scris şi o carte despre Rockefeller.
BF: Da. Ceea ce s-a întâmplat este că după ce am început să înţeleg toate acestea, am realizat că după ce s-a terminat cel de-Al Doilea Război Mondial, controlul asupra Japoniei a ajuns din mâinile familiei Rothschild în cele ale familiei Rockefeller. La început au spus japonezilor: „Dezvoltaţi-vă economia aşa cum doriţi. Atâta timp cât sunteţi aliaţi din punct de vedere militar cu SUA vă puteţi reconstrui economia. Asta este tot ce ne interesează.“ Aşa au stat lucrurile până în 1980, când japonezii au început să aibă nişte surplusuri comerciale imense, acest lucru făcând ca Rockefelleri să devină foarte nervoşi. Şi acum înţeleg de ce, deoarece japonezii considerau că au învins în cel de „Al Treilea Război Mondial“ fără măcar să fie necesar să tragă un singur glonte, deoarece au reuşit să controleze cea mai mare parte din capitalul financiar mondial. Iar banii înseamnă putere. Dacă ai bani, poţi angaja soldaţi, intelectuali, poţi...
KC: Vrei să spui că Japonia a făcut aşa ceva?
BF: Lucrând din greu au început să aibă un surplus comercial tot mai mare – produse electronice, maşini, produse drăguţe pe care oamenii doresc să le cumpere. Japonezii au început să deţină controlul asupra banilor. Acesta este punctul în care Rockefelleri au început să devină îngrijoraţi. Astfel că au hotărât să pună Japonia la punct. Au reuşit să facă acest lucru cu ajutorul „balonului de săpun“ japonez, care s-a petrecut la ordinul SUA. La început au spus: „În primul rând, vrem să faceţi ca yenul să crească.“ Deoarece nu doreau ca japonezii să deţină controlul asupra banilor. Şi yenul a crescut de la 360 pentru un dolar, la 79 pentru un dolar. Însă japonezii şi-au mutat baza industrială din China în sud-estul Asiei, devenind şi mai bogaţi. Astfel că metoda nu a funcţionat. În cele din urmă, ceea ce s-a petrecut a fost că au început să ucidă politicieni japonezi.
KC: Cine?
BF: Aş spune că cei din familia Rockefeller, pentru a fi siguri că japonezii nu vor putea să îşi folosească niciodată banii aşa cum vor, ci mai degrabă îi vor da americanilor. Încă nu am verificat, dar sunt destul de sigur că dacă aduni toate surplusurile comerciale ale japonezilor şi le compari cu ceea ce acum este recunoscut oficial ca fiind capitalul japonez, vei descoperi că surplusul comercial este mult mai mare. Cu alte cuvinte, este ca şi cum ai merge la un bar şi ai spune: „Puneţi pe socoteala mea“. Şi apoi, după câţiva ani, spui:  „Uite, uitaţi de jumătate din socoteala mea.“ Deci ideea este că: „Vom continua să luăm bani de la tine pentru totdeauna“. Exact ca şi tributurile plătite Imperiului Roman. Trimit maşini şi televizoare şi nu primesc nimic în schimb, cu excepţia unor hârtii. Aşa privesc ei lucrurile şi au dreptate. De 34 de ani americanii au primit tot felul de lucruri din toată lumea şi nu au plătit pentru ele.
KC: De ce au tolerat japonezii toate acestea atâta timp?
BF: În primul rând, după Al Doilea Război Mondial, japonezii s-au îndrăgostit pur şi simplu de americani. Li s-a spus că vor fi torturaţi... Îmi amintesc de acel individ care povestea cât de înfricoşat era în timpul războiului, când ştia că vor veni soldaţii americani. Iar soldaţii americani le-au dat batoane Hershey, nu? Acest lucru a fost simbolic. Au fost foarte bine trataţi. De asemenea, până ce nu s-a prăbuşit Uniunea Sovietică, japonezii au avut mereu sentimentul că fără americani nu vor mai fi protejaţi. Americanii le-au creat iluzia fricii: „Dacă nu ne aveţi pe noi, veţi fi cuceriţi.“ Japonezii au fost supuşi unei propagande intense de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. A existat un dr. Funai, în a cărui casă locuia un ofiţer american mai în vârstă, după război. Ofiţerul i-a spus: „Vă vom modifica sistemul educaţional, astfel încât să nu mai aveţi parte de genii“. Şi   l-au modificat.
Propaganda la care au fost supuşi le-a indus japonezilor un complex de inferioritate. Li s-a spus că America este o ţară minunată şi că fără protecţia Americii sunt pierduţi. Sistemul lor educaţional a fost intenţionat distrus, astfel încât să nu ştie cum să argumenteze, să nu ştie cum susţină o dezbatere. Au fost astfel educaţi încât să nu aibă opinii.
KC: Dar această metodă nu face parte din sistemul oriental de gândire? Chiar şi împăraţii cumva aveau grija ca supuşii lor să nu fie prea inteligenţi, nu?
BF: În modelul tradiţional confucianist, cheia este că oamenii care sunt în conducere trebuie să fie foarte verticali din punct de vedere moral şi să îşi trateze supuşii ca pe propria familie, ca pe proprii copii, deci să fie buni cu ei. Aceasta este diferenţa. Deci nu este vorba despre o supunere oarbă în faţa unui tiran, ci mai degrabă (la modul ideal) conducătorul trebuie să fie ca un tată generos şi blând. Ceea ce vedeţi în Coreea de Nord este doar o rămăşiţă. Ceea ce aţi văzut în cadrul sistemului Maoist a fost acest sistem tradiţional asiatic de filiaţie.
KC: Explicaţia ta cred că este puţin cam simplistă. Adică, de ce ar fi acceptat societatea japoneză acest tip de „prostire“? Ce aveau ei de câştigat?
BF: Ei bine, când vrei să înrobeşti o persoană, o baţi întâi îngrozitor şi apoi te porţi frumos cu ea. Apoi îi spui: „Hei, dacă vei face tot ce îţi spun, mă voi purta frumos cu tine, dar aminteşte-ţi că dacă nu...“. Aceasta a fost scopul celor două bombe nucleare. Însă japonezii au reuşit să îşi dezvolte economia. Au fost lăsaţi în pace mult timp. Doar în ultimii ani, acest lucru a început să devină primejdios.
Există o boală în inima sistemului american. Problema este că, dacă urmăreşti situaţia financiară, banii au ajuns din ţările sărace în cele bogate. Şi în interiorul ţărilor bogate, banii de la cei săraci au ajuns la cei bogaţi. Este ca un burete gigantic care suge toată energia vieţii. Cei mai săraci oameni ai planetei sunt forţaţi să devină şi mai săraci şi singurul lucru pe care îl pot face este să se folosească de ceva aflat pe un nivel şi mai jos decât al lor, de bietele creaturi fără apărare. Trebuie să dea foc la păduri pentru a obţine noi terenuri agricole deoarece şi-au epuizat pământul şi nu li se dă accesul la fertilizatori, astfel că sunt nevoiţi să devasteze planeta.
Astfel că sursa sărăciei şi a problemelor mediului înconjurător o constituie acei indivizi care deţin Federal Reserve Board şi politica lor, ce acordă o prioritate absolută celor bogaţi. Aceasta este esenţa problemei.
Japonezilor li s-au furat economiile şi au fost forţaţi să adopte politici economice ce au avut drept rezultat creşterea sărăciei. Aşa-zisa reformă pe care Primul Ministru Koizumi şi Ministrul de Finanţe Heizo Takenaka au   impus-o japonezilor, le-a fost impusă de către americani, prin şantaj. Creşterea sărăciei a fost rezultatul acestei reforme. Un raport recent realizat de publicaţia Asahi arată că numărul japonezilor care cred că viaţa lor este mai grea de când au început aceste reforme, este dublu în raport cu cei care consideră că viaţa lor s-a îmbunătăţit. De asemenea, au creat o societate împărţită în bogaţi şi săraci. Societatea americană este la fel.
Salariul bărbaţilor din America a cunoscut cel mai înalt nivel în 1973 şi de atunci a tot scăzut.
Deci daca te uiţi la nivelul la care jumătate din populaţie e sub iar jumătate e deasupra, vei găsi o linie de demarcaţie foarte aproape de sărăcie. Ei au luat banii.
Prea mulţi bani au ajuns la cei bogaţi şi aceştia nu i-au cheltuit într-un mod corespunzător. Au fost amăgiţi astfel încât să creadă că problemele mediului înconjurător se datorează oamenilor cu o piele de culoare mai închisă, care dau foc la păduri, astfel că soluţia pare a fi aceea de a scăpa de aceştia. Au creat boli. Există dovezi foarte solide care arată că SIDA a fost creată de armata americană, ca şi armă biologică împotriva Africii...
KC: Vorbeşte-ne despre SARS.
BF: SARS este o armă biologică care ţinteşte o genă specifică ce este foarte răspândită în rândul asiaticilor, însă nu se găseşte aproape deloc în rândurile caucazienilor. Deci este o armă biologică ce ţinteşte o rasă anume.

Continuare în ediţia următoare:

Despre interviu:
Kerry Cassidy şi Bill Ryan constituie echipa din spatele Proiectului Camelot (www.project camelot.org).
Dacă vreun cititor deţine informaţii „din interior“ pe care şi-ar dori să le facă publice, Proiectul Camelot garantează confidenţialitate absolută şi oferă o largă audienţă pentru dezvăluirea unor subiecte importante.
Email: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..
Vizitaţi pagina de internet a lui Benjamin Fulford la: http://benjaminfulford.com/ indexEnglish.html.

Share