Te-ai gândi că ceva cu atât de mult implicaţii cum este ICCD va primi o largă atenţie din partea celor care lucrează în domeniul psihiatriei şi psihologiei cât şi din partea mass-mediei în general şi a publicului larg. Dovezile obţinute sugerează cu putere că pacienţii aflaţi în suferinţă se află în legătură cu cei decedaţi în timpul terapiei ICCD. Ce ar putea fi mai cutremurător şi mai important decât aceasta?

Dar acceptarea a fost lentă, fără îndoială din cauză că comunicarea cu cei morţi este un fenomen care depăşeşte „pragul de îndoială” al celor mai mulţi dintre oameni, în special al acelora care au fost programaţi să creadă că totul trebuie să îndeplinească nişte criterii ştiinţifice stricte înainte de a putea fi serios considerat ca adevăr. Termenul „prag de îndoială” a fost creat de Ranee Haynes,  un autor şi cercetător în psihologie de origine britanică, pentru a defini acel punct de la care suntem refractari în a accepta ceva ca pe un adevăr şi permitem scepticismului să iasă în faţă.
În perioada de sfârşit a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, câţiva cercetători distinşi au investigat fenomenul de mediumitate. Ei au descoperit câteva fraude, dar până la urmă au ajuns la concluzia că „morţii” vorbeau prin intermediul mediumilor.
În ciuda faptului că în cadrul comunităţii ştiinţifice aveau reputaţii foarte solide, cercetătorii au fost atacaţi de către colegii lor, care au considerat că toţi au fost înşelaţi. Sir William Crookes, un distins chimist şi fizician britanic, a fost unul dintre aceştia.
Crooke a răspuns astfel: „Nu am spus niciodată că este posibil; am spus doar că este adevărat”. Orice persoană cu o minte deschisă, care îşi face timp pentru a examina îndeaproape cercetările efectuate de către Crooke, Sir William Barrett,   dr. Richard Hodgson, Sir Oliver Lodge, dr. James H. Hyslop şi alţii, va realiza că există  o preponderenţă de dovezi – dacă nu chiar dincolo de orice îndoială rezonabilă – care arată că conştiinţa supravieţuieşte după moarte şi, concomitent, că există o lume a spiritelor în care spiritele locuiesc la diverse grade de evoluţie.
Dr. Alfred Rusel Wallace, co-creator împreună cu Charles Darwin a teoriei evoluţiei specilor prin intermediul selecţiei naturale a afirmat că dovezile care există în sprijinul comunicării cu spiritele sunt la fel de mari ca acelea care susţin alte ramuri ale ştiinţei – incluzând aici, aparent, şi evoluţia. Mai recent, ştiinţa a ignorat dovezile care sugerează cu putere că exeperienţele la limita morţii şi fenomenul vocilor electronice au legătură cu o viaţa de după moarte. Scepticii deseori scot în evidenţă faptul că aceste fenomene nu pot fi reproduse şi prin urmare concluzionează că nu sunt demne de o examinare ştinţifică.
„Ceea ce rezultă este că multe dintre aceste fenomene nu pot fi controlate sau măsurate într-un mod ştinţific” afirmă R. Craig Hogan, coautor împreună cu Allan L. Botkin al lucrării Induced After Death Communication (Hampton Roads, 2005). „Drept rezultat, terapiei ICCD nu i s-a acordat prea multă atenţie”.
Aşa cum priveşte lucrurile Hogan, oamenii care se opun cel mai mult acesteia, sunt aceia care sunt blocaţi într-o paradigmă mecanicistă în care lumea fizică este privită drept fundamentală. El urmăreşte originea acestei paradigme până la începutul secolului al XIX – lea, în „Era Raţiunii”, când oamenii de ştiinţă au proclamat faptul că singura cunoaştere cu valoare de adevăr provine din verificare şi măsurare, lucruri pe care doar cercetătorii le pot înţelege. 
„Oamenii au acceptat pur şi simplu aceste lucruri”, afirmă Hogan. „Până la urmă, omul de rând crezuse până în acel punct că cunoaşterea aparţinea doar bisericii, astfel că ea nu era oricum proprietatea lor. Biserica afirmase că persoana interioară este păcătoasă, depravată, naivă şi influenţată de către diavol.
Când ştiinţa a spus oamenilor că persoana interioară era de asemenea înclinată către percepţii eronate, superstiţii şi o ignoranţă copilărească în faţa adevărurilor universului, ei au plecat pur şi simplu capul în faţa argumentului. Mass-media a contribuit şi ea la această problemă, crede Hogan.
„Ei tot timpul caută o confruntare gen  mediumul împotriva scepticului” afirmă el. „Şi astfel nu există nici o soluţionare a problemei”. În timp ce aparent este convins că ICCD implică un contact real cu lumea spiritelor, Hogan explică faptul că terapeutul trebuie să adopte o poziţie neutră, lăsând interpretarea la latitudinea pacientului.
„Rolul terapeutului nu este acela de a judeca sursa experienţei sau orice parte a sistemului de credinţe al pacientului. Eu cred că fiecare terapeut adoptă un cadru în care pacientul se simte confortabil.” Dar Hogan simte că la un anumit moment, adevăratul căutător trebuie să uite de fundamentalişti ştiinţifici. „Trebuie să ne oprim din a încerca să potrivim mereu metodele şi studiile noastre în paradigma îngustă a lucrurilor care pot fi controlate şi măsurate”, afirmă el. „Nu ar trebui să ne supunem cererilor acelor oameni care insistă asupra controlului şi măsurătorilor. Până la urmă, cea mai mare parte a realităţii nu se află în acel domeniu.” 
Centrul terapiei ICCD este vindecarea suferinţei, dar Hogan vede venind din partea ei ceva mult mai măreţ. „Terapia ICCD este valoroasă deoarece ajută la alinarea suferinţei, dar acest lucru este mult mai puţin important decât direcţia în care ne va conduce” sugerează el. „Botkin a descoperit nişte scântei electrice, dar iluminarea unor întregi oraşe va fi rezultatul cel mai important.”
— Michael E. Tymn

Share