O nouă terapie revoluţionară pentru tratarea suferinţei
La modul fundamental, există două posibile explicaţii pentru noua formă de terapie utilizată pentru tratarea suferinţei, descoperită de către dr. Allan Botkin, un psiholog clinician din Libertyville, Illinois. Fie pacienţii îndureraţi au halucinaţii, fie sunt în legătură cu cei „morţi”. Terapia intitulată „Inducerea comunicării cu cei decedaţi” (ICCD), face ca pacienţii să reuşească să îi vadă şi să comunice cu persoane decedate care le-au fost foarte apropiate şi, ocazional, chiar şi cu duşmani decedaţi.

ICCD este o prelungire a terapiei EMDR (Eye Movement Desensitization and  Reprocessing – terapia de reprocesare şi desensibilizare prin intermediul mişcărilor oculare) ce a fost descoperită în 1987 de către dr. Francine Shapiro din California. Aşa cum se explică şi pe site-ul său, Shapiro se plimba într-o zi prin parc când a realizat brusc că mişcările ochilor par să reducă emoţiile negative asociate cu anumite amintiri dureroase. Experimentele efectuate au dus la dezvoltarea unei proceduri pe care iniţial a numit-o EMD (Eye Movement Desensitization – desensibilizarea prin intermediul mişcărilor oculare). În cadrul acestei terapii, după ce problemele emoţionale ale pacientului au fost pe deplin analizate şi s-a dezvoltat un plan de tratament, pacientul şi terapeutul se focalizează pe acele evenimente dureroase care aparent au dus la apariţia tulburărilor emoţionale. Pacientul este instruit să se focalizeze pe o imagine particulară sau pe un gând negativ în timp ce simultan îşi mişcă ochii înainte şi înapoi, urmărind  degetele terapeutului, care sunt mişcate în câmpul vizual al pacientului timp de 20-30 de secunde sau chiar mai mult. Pacientului i se spune să îşi păstreze mintea goală şi să fie atent la orice gând, imagine sau amintire care apare.
Apoi subiectul este rugat să se focalizeze pe o convingere pozitivă identificată la începutul sesiunii de tratament şi să se focalizeze mai departe pe evenimentul emoţional perturbator. După mai multe seturi de mişcări oculare, pacienţii raportează în general o creştere a încrederii în convingerea pozitivă şi eliminarea tulburării emoţionale.
În terapia ICCD persoana care suferă în urma morţii cuiva este rugată să se focalizeze direct pe suferinţa sa în timpul mişcărilor oculare. Terapia ICCD tipică implică ca în timpul procesului terapeutic pacientul să vadă o persoană decedată, iar aceasta să îi spună că totul este în regulă, îndemnându-l să nu mai sufere. Într-un anumit număr de cazuri, persoana decedată a relatat informaţii ce erau anterior necunoscute pacientului.
Terapia funcţionează independent de credinţele persoanelor în cauză, inclusiv cu persoane care se declară atee sau sceptice. Rezultatul final este acela că majoritatea pacienţilor reuşesc să îşi depăşească suferinţa. Botkin este destul de sigur că pacienţii care au beneficiat de pe urma acestei terapii nu visează şi nici nu îşi imaginează sau  halucinează, dar preferă totuşi să nu speculeze asupra faptului dacă pacienţii sunt sau nu în realitate în contact cu lumea spiritelor.
Conform lui Botkin, oricare ar fi explicaţia, terapia funcţionează în aproximativ 70% din cazuri. „Ca psiholog, fiind în primul rând interesat de vindecarea oamenilor care suferă atât de profund, am adoptat strategia de a nu mă angaja în argumente referitoare la credinţele oamenilor” afirmă el, explicându-şi poziţia. „Cei care cred şi scepticii duc acest război de ceva timp, însă eu cred că dacă adopt o anumită părere şi mă plasez astfel într-o anumită tabără, va fi mult mai dificil pentru mine să îi ajut pe cei în nevoie.”
Mai mult decât atât, Botkin arată faptul că poziţia sa neutră permite pacienţilor să-şi interpreteze experienţa fără a fi astfel influenţaţi de către credinţele terapeutului.
Deşi Botkin a descoperit ICCD în anul 1995, serviciul său ca psiholog al personalului din cadrul Department of Veteran Affairs, l-au împiedicat până acum trei ani să o facă cunoscută în rândurile colegilor săi de profesie şi publicului larg.
Timp de mulţi ani, terapia acceptată pentru aceste situaţii atât de dureroase era acea de a înăbuşi legăturile emoţionale cu cei dragi şi decedaţi – ceva de genul: sunt morţi, s-au dus, aşa că mai bine să îi uităm. Oricum, terapia ICCD vine şi completează o abordare ce îşi face apariţia în mod lent şi care are un punct de vedere opus: acela de a dezvolta legături continue şi sănătoase cu cei morţi. Pe măsură ce această abordare îşi face apariţia în faţa ştiinţei materialiste – care   ne-a îndoctrinat cu credinţa că viaţa este pur şi simplu un marş către anihilare şi neant – ea este ignorată sau atacată de către mulţi terapeuţi.
„Încă este foarte nouă, dar începe să devină foarte cunoscută” spune Botkin referitor la ICCD. El mai menţionează că lucrarea sa Induced After-Death Communication scrisă împreună cu dr. R. Craig Hogan a fost lansată în 2005 şi deja este la a doua ediţie, asta pe lângă faptul că televiziunea a început să arate interes faţă de acest subiect.
Până în momentul acordării acestui interviu pentru NEXUS, Botkin a terminat deja de realizat un documentar pentru HBO, şi curând va apare în cadrul emisiunii Good Morning America.
După ce şi-a luat doctoratul în psihologie la Baylor University în anul 1983, Botkin a lucrat la un spital de veterani din apropiere de Chicago. În următorii 20 de ani, s-a specializat în tratarea veteranilor de război din Al Doilea Război Mondial, din Războiul din Corea, Vietnam şi Furtuna Deşertului, ce sufereau de o afecţiune numită „stres post-traumatic” (SPT), afecţiune cunoscută înainte de 1970 sub numele de „şocum războiului” sau „oboseala războiului”. Această condiţie apare în urma participării sau asistării la terorile şi ororile războiului. În multe cazuri, efectele ei sunt de lungă durată. Uneori amintirile sunt adânc îngropate în subconştient şi afectează negativ personalitatea mulţi ani mai târziu în moduri care nu sunt întotdeauna clar legate de experienţele de pe câmpul de luptă.
În primii ani de practică, Botkin a fost deseori frustrat de rezultatele limitate ale „terapiei prin expunere”, care era pe atunci metoda predominantă de tratament. Aşa cum o explică Botkin, pacienţii erau în mod repetat expuşi la elemente care le reaminteau de experienţele lor traumatice, într-un mediu sigur, protector, în speranţa că răspunsul lor emoţional va scădea în intensitate. Rezultate mai bune au apărut după ce Botkin a fost instruit în terapia EMDR, în anii 90. În timp ce prin intermediul psihoterapiei convenţionale treceau de multe ori ani până ce apăreau schimbări în starea pacienţilor, Botkin a început să vadă schimbări dramatice după o singură sesiune cu EMDR.
El a descoperit că această terapie este în mod special eficientă în vindecarea suferinţei. Conform lui Botkin, cei mai mulţi pacienţi aflaţi în suferinţă experimentează trei emoţii de bază: vinovăţie, mânie şi tristeţe. El a descoperit că vinovăţia şi mânia au ca rol doar protejarea pacientului de tristeţea adâncă pe care o resimte, astfel că a început să încurajeze pacienţii să se focalizeze direct pe tristeţea din centru, ocolind astfel vinovăţia şi mânia. El a descoperit de asemenea că pacienţii au răspuns mai bine la terapie atunci când au închis o scurtă perioadă de timp ochii după un set de mişcări oculare.

Experienţe cu terapia ICCD
Botkin a descoperit accidental ICCD în timpul unei sesiuni cu un pacient căruia din motive de protejare a identităţii personale, i-a dat pseudonimul „Sam”. În timp ce era soldat în Vietnam, Sam a ocrotit o orfană vietnameză cu vârsta de 10 ani, numită Le. De fapt, s-a şi decis să o adopte şi să o aducă acasă. Într-o zi, în timp ce Sam şi alţii soldaţi o ajutau pe Le şi pe alţi copii orfani să urce la bordul unui autocamion pentru a îi transporta la un orfelinat, au fost atacaţi de inamici.
Când Sam a descoperit corpul fără viaţă al lui Le, în noroiul din spatele camionului, a fost devastat de suferinţă. Această suferinţă a rămas întipărită în sufletul lui până la acea sesiune de tratament din anul 1995, efectuată cu Botkin. În timpul terapiei prin EMDR, Sam a văzut-o pe Le ca pe o femeie frumoasă, ce avea un păr lung, negru şi era îmbrăcată într-o rochie albă, înconjurată de o lumină strălucitoare. Ea i-a vorbit, mulţumindu-i pentru faptul că a avut grijă de ea înainte de a muri. Sam era în extaz. Era convins că tocmai a comunicat cu Le şi că a simţit chiar şi braţele ei în jurul său. Iniţial Botkin a presupus că Sam a avut o halucinaţie; era îngrijorat de faptul că Sam nu mai făcea clar diferenţa dintre realitate şi fantezie.
Dar după ce şi alţi pacienţi i-au raportat experienţe similare, Botkin s-a decis să înceapă să facă nişte experimente. Prima inducţie intenţionată a ICCD a realizat-o cu un pacient numit Garz, a cărui fică, Julie, murise la vârsta de 13 ani. Deoarece la naştere fusese serios afectată datorită lipsei de oxigen, Julie nu a mai reuşit niciodată să îşi dezvolte capacităţile mentale peste cele ale unui copil de şase luni.
După ce a suferit un atac de cord şi a fost dusă de urgenţă la spital, a fost plasată pe un sistem de menţinere a vieţii. Deoarece mai târziu a dat semne că ar putea să respire  singură, a fost deconectată de la aparatul de respiraţie artificială. Însă imediat a început să se zbată să respire şi a murit în braţele lui Gary. „Lacrimile curgeau pe obrajii lui Gary atunci când mi-a relatat povestea” îşi aminteşte Botkin. „I-am explicat noua mea procedură şi l-am întrebat dacă vrea să o încerce.
A spus că este de acord dacă eu consider că l-ar putea ajuta, dar era convins că nu va funcţiona pentru el, deoarece era ateu şi nu credea în asemenea lucruri.” După ce Botkin a realizat cu el întregul procedeu, Garz a închis ochii. „Când a deschis ochii, era uluit.”
Botkin continuă povestirea. „El a spus apoi «Am văzut-o pe fiica mea. Se juca fericită într-o grădină plină de culori strălucitoare. Arăta sănătoasă şi părea a nu mai avea nici una dintre problemele fizice pe care le-a avut în timpul vieţii. S-a uitat la mine şi am putut simţi dragostea ei pentru mine». Am vorbit apoi despre experienţa sa. Gary era convins că fiica sa era încă vie, deşi într-un loc foarte diferit.” Dar apoi uimirea lui Gary s-a transformat în tristeţe.
Când Botkin l-a întreabat ce nu este în regulă, Gary a răspuns că încă se simte trist deoarece îi este dor de fiica sa. Atunci Botkin a efectuat cu el un alt set de mişcări oculare, spunându-i să păstreze în minte acel gând. Gary a închis ochii şi a şezut în tăcere pentru câteva momente. „Când a deschis ochii, zâmbea.” Botkin povesteşte „A spus: «Am fost din nou în grădină şi am văzut-o pe Julie privindu-mă. Mi-a spus: Sunt în continuare cu tine tată»”. Gary i-a spus lui Botkin că Julie nu putea vorbi atunci când era în viaţă. A plecat de la şedinţa de terapie simţindu-se fericit şi reconectat cu fiica sa. Noua credinţă a lui Gary era că „oameni nu mor cu adevărat; ei iau doar o altă formă şi trăiesc într-un alt loc, care este foarte foarte frumos.”
Un veteran din Vietnam s-a oferit să povestească experienţa lui cu ICCD pentru acest articol, deşi preferă să rămână anonim. De acea îl vom numi „Mark”. Ca pilot pe un elicopter de luptă, Mark a ucis mulţi oameni în timpul celor 18 luni de luptă din Vietnam, dar confruntarea care îl chinuia cel mai mult era una care implicase patru bărci pline cu soldaţi. Nemarcate şi fără steaguri, bărcile au pătruns într-un canal militar.
Mark şi alte patru elicoptere aflate sub comanda sa au atacat bărcile, distrugându-le. Îşi aminteşte că a văzut corpuri zburând prin aer. Două săptămâni mai târziu a fost informat că a fost vorba de fapt despre propriile trupe. „Acest lucru îţi rămâne în minte şi te apasă greu” se plângea Mark, adăugând că a fost doborât de şapte ori şi rănit de două ori. În 2002 Mark a căutat un tratament pentru SPT la un spital al veteranilor. Când terapeutul i-a explicat procedura ICCD şi    l-a întrebat dacă vrea să o încerce, a fost mai mult decât dornic. După ce a efectuat mişcările oculare, Mark s-a focalizat asupra întâmplări cu bărcile. „Ceea ce s-a petrecut ulterior a fost faptul că am văzut o formaţie de vietnamezi venind spre mine” povesteşte Mark.
„Ce era interesant era faptul că erau dispuşi într-o formaţie rusească şi nu într-una americană. Doi dintre comandanţi au ieşit în faţă şi au început să vorbească cu mine în vietnameză.  Mark nu i-a înţeles până ce nu a efectuat un alt set de mişcări oculare. Ei au continuat să vorbească în vietnameză, dar Mark, cumva telepatic, înţelegea ce spun. „Mi-au spus că înţeleg că am făcut ceea ce era necesar şi că nu au nimic împotriva mea, că sunt într-un loc mai bun şi să nu îmi fac griji în privinţa lor. Apoi, în marş, au plecat. A fost extraordinar şi am simţit că m-am eliberat de o mare greutate.”
Într-o altă sesiune ICCD, Mark a văzut o femeie care îşi ţinea de mână primul ei fiu, care murise când era mic, în 1978. Fiind focalizat pe copil, nu a recunoscut imediat femeia, care era mama lui decedată.  În acea şedinţă copilul nu a vorbit, dar în sesiunea următoare copilul a apărut din nou, prima dată ca un adolescent şi apoi ca un tânăr adult. „Fiul meu îmi spune, «nu îţi fă griji tată, sunt bine. Te voi vedea curând» Nu am ştiut ce să înţeleg din acest lucru, dacă am să mor curând sau altceva,  dar a fost foarte liniştitor”.
Mark şi-a amintit de asemenea una din prăbuşirile sale cu elicopterul, inclusiv durerea pe care a simţit-o atunci şi intensitatea ei. Se străduieşte să explice imaginile.
„Claritatea şi calitatea imaginilor este mult mai mare decât cea a imaginilor din vise. Ele sunt absolut tri-dimensionale şi rămân cu tine. Trebuie să trăieşti aceste lucruri pentru a şti cum sunt de fapt. Nu este ca în hipnoză. Te vor speria, dar e ceva. Cel mai important lucru este că te ajută să închei lucrurile, viaţa având mai mult sens după ce ai experimentat aceste lucruri. Există un sentiment de continuitate. Este foarte alinător.”
Ivan Rupert, un alt veteran, a fost chinuit mulţi ani de amintirea unui masacru din Vietnam. Fiind fotograf de război, a fost chemat într-o zi pentru a face nişte fotografi unui autobuz vietnamez care fusese aruncat în aer.
„Pretutindeni erau cadavre şi părţi din trupuri omeneşti” îşi aminteşte el, «dar acela care mi-a rămas în minte a fost acela al unei tinere mame însărcinate. Se putea vedea copilul şi cordonul ombilical cu care era legat»”. Această scenă i-a revenit mereu în minte lui Rupert, în timpul viselor, mulţi ani înainte de efectuarea terapiei ICCD cu Botkin. Ceea ce îl chinuia  pe el în mod special, era faptul că în acel moment era mult mai preocupat să obţină nişte fotografii bune decât să îi pară rău de ceea ce vedea.
În timpul terapiei prin ICCD, femeia vietnameză a comunicat cu el. „Mi-a spus că acum se află într-un loc mult mai bun şi m-a ajutat să înţeleg că nu sunt monstrul care credeam că sunt. Mi-a spus că nu mă acuză pentru nimic din ceea ce s-a întâmplat.” Rupert nu poate spune cu siguranţă dacă femeia a vorbit în vietnameză sau în engleză.
„A fost un gen de comunicare de la minte la minte, de la inimă la inimă”, explică el, adăugând că de atunci nu mai are vise groaznice referitoare la acea scenă. Nu există nici un dubiu în mintea lui Rupert referitor la faptul că a comunicat în realitate cu femeia vietnameză. „La început, când mi s-a explicat procedeul, am fost foarte sceptic” afirmă el. „Suna ca un fel de mambo-jambo, hocus-pocus, dar de fapt a fost un lucru real. Sunt sigur că nu am avut halucinaţii şi că nu am fost hipnotizat. Aş vrea ca Administraţia Veteranilor să adopte această terapie şi să o pună şi la dispoziţia altora. Va aduce linişte sufletească multor veterani”.
 
Mărturi provenite de la alţi terapeuţi ICCD
Din momentul în care a început practica privată, Botkin a predat tehnica ICCD şi altor terapeuţi. Una dintre aceştia, Laura Winds, din Bellingham, Washington, afirmă că a văzut schimbări dramatice la pacienţii care se supun unui tratament ICCD. „Ceea ce este foarte convingător pentru mine, este sentimentul de pace cu care pleacă pacienţii”.
Reamintindu-şi o şedinţă ICCD în care o pacientă şi-a văzut soţul decedat, ce se sinucise prin împuşcare, ea ne povesteşte reacţia pacientei: „Ciudat! Ciudat! Ciudat! Jim se află acolo, stă în cadrul uşii”. Jim venise să îi spună soţiei sale că nu trebuie să sufere.
 O altă pacientă, a cărui fiu de doi ani fusese omorât de către prietenul ei, şi-a văzut fiul în timpul sesiuni ICCD şi a fost astfel capabilă să îşi depăşească o mare parte din suferinţă. Înainte de şedinţă, femeia fusese foarte sceptică în privinţa existenţei unei vieţi dincolo de moarte, dar acum este sigură că există aşa ceva şi că într-o zi îşi va vedea fiul din nou.  Wind estimează că a utilizat terapia ICCD în 20-25 cazuri, şi cu excepţia a trei dintre ele, toţi au experimentat o vindecare parţială sau totală. „Poţi cu adevărat simţi sentimentul de dragoste şi pace care apare odată cu vindecarea” spune ea.
Dr. Kathy Parker, o terapeută din Roselle, Illinois, estimează că a utilizat ICCD în aproximativ 50-60 de cazuri, cu un procent de succes de aproximativ 80%. Una dintre cele mai dramatice sesiuni a implicat o femeie care lucrase ca oficial în cadrul unui guvern dintr-o ţară africană şi care fusese de faţă atunci când mătuşa sa călcase pe o mină, părţi ale corpului acesteia fiind pur şi simplu aruncate în toate direcţile. Mătuşa a apărut zâmbind în cadrul şedinţei de ICCD şi i-a spus că întotdeauna va fi cu ea.
„Este absolut uimitor nivelul de vindecare care apare ca urmare a aşa ceva” spune Parker. „Este un adevărat mister însă pare foarte real pentru mine şi pentru pacienţii mei.” Hania Stromberg, o terapeută din Albuquerque, New Mexico a condus în jur de 30 de sesiuni ICCD şi numai pe trei dintre acestea le consideră un eşec.
„În aceste cazuri pacienţii pur şi simplu nu au vrut să se implice”, explică ea. „Cred că fricile lor le-au stat în cale, deşi iniţial au luat decizia de a încerca procedura”. Stromberg se plânge de faptul că multe persoane aflate în suferinţă nu sunt dispuse să încerce această formă dinamică de terapie. „Există mulţi oameni pe care îi cunosc şi pentru care ar fi foarte potrivită, şi eu mi-aş fi închipuit că ar fi foarte dispuşi să o încerce dar ei nu doresc acest lucru”
„Gândirea comună nu este prea deschisă faţă de aşa ceva. În general oamenii nu cred că morţii sunt în continuare în jurul nostru şi că prezenţa lor exercită un efect asupra noastră. Am încercat să trezesc interesul la câţiva dintre prietenii mei terapeuţi, dar am obţinut doar tăcere din partea lor atunci când le-am prezentat metoda. Mintea ştiinţifică este foarte închisă atunci când vine vorba de aşa ceva.”
Aparent Stromberg are anumite capacităţi de claraudiţie şi clarviziune, astfel că a fost capabilă să fie părtaşă la câteva experienţe ICCD. Într-o astfel de experienţă, un pacient suferea în urma morţii mamei sale şi simţea multă vinovăţie deoarece nu-şi îndeplinise anumite obligaţii. În momentul în care îi administra mişcările oculare, Stromberg a simţit o „prezenţă” intrând în cameră şi apoi a văzut o femeie îmbracată într-o rochie colorată şi purtând tocuri înalte. Femeia, mama decedată a pacientului, s-a adresat acestuia cu un anumit nume de alint şi a început să discute cu el problemele pe care acesta le avea.
După şedinţă, Stromberg şi-a comparat notiţele cu ceea ce pacientul i-a povestit şi toate detaliile se potriveau: rochia colorată, tocurile înalte, numele special de alint, subiectul conversaţiei. Stromberg nu sa gândit niciodată la ea ca având vreun dar mediumic şi nu fusese niciodată interesată în mod particular de aşa ceva înainte de această experienţă.
„Sunt foarte sensibilă în această privinţă, dar întotdeauna  m-am ţinut departe de oamenii care au asemenea experienţe” afirmă ea. „Niciodată nu m-a atras aşa ceva”.
În momentul în care pacientul primeşte informaţii foarte personale, Stromberg nu le poate auzi. „Nu pot avea acces la asemenea informaţii şi nici nu încerc asta”.
La fel ca şi Botkin, Stromberg adoptă o atitudine neutră în privinţa a ceea ce se petrece, lăsând orice interpretare pe seama pacientului.

Experienţele avute prin ICCD nu sunt halucinaţii
Botkin afirmă că EMDR/ISSD nu implică hipnoza. Hipnoza induce pacientul într-o stare a minţii relaxată şi focalizată” explică el. „Pe de altă parte, EMDR creşte nivelul de procesare a informaţiilor din creier”. El le compară cu un proiector cinematografic, care funcţionează mai lent în hipnoză şi mai rapid în EMDR. De asemenea refuză afirmaţiile celor care susţin că ICCD sunt halucinaţii.
„Cea mai convingătoare dovadă este acea că toţi oamenii care au avut experienţe ICCD afirmă că acestea sunt foarte diferite de orice alte experienţe” explică el.
Din punct de vedere tehnic, halucinaţiile sunt percepţii cărora nu le corespunde nici un impuls senzorial, ceea ce înseamnă că halucinaţiile se petrec doar în mintea omului şi nu au nimic de a face cu vreo realitate ce există separat de noi. În general halucinaţiile au un conţinut foarte negativ, variind considerabil de la o persoană la alta şi sunt considerate a fi simptomele unor boli psihice grave. Însă este clar că conţinutul ICCD este în general pozitiv, foarte consistent din punct de vedere al conţinutului şi cu o mare putere de vindecare din punct de vedere psihologic.”
În plus, faptul că se poate lua parte la aceste experienţe – la fel cum a făcut Stromberg cu pacientul său –  demonstrează că nu este vorba de halucinaţii. El menţionează de asemenea studiile ştinţifice care sunt acum în curs de desfăşurare la Universitatea din Texasul de Nord şi este foarte optimist că acestea vor confirma cele câteva mii de observaţii clinice făcute de el şi de alţi terapeuţi antrenaţi în ICCD. „Simt că am datoria morală de a face cunoscută această metodă întregii lumi” spune Botkin.
„Ocupaţia mea principală în acest moment este să acord ajutor acelor oameni care au nevoie de aşa ceva, cum ar fi de exemplu veteranilor de război care se întorc din Irak şi Afganistan şi supravieţuitorilor unor dezastre”.  Dacă ICCD este ceea ce marea majoritate a pacienţilor şi terapeuţilor cred că este, atunci este foarte posibil ca Botkin să fi făcut cea mai mare descoperire a secolului, poate chiar a mileniului.

Despre autor:
Absolvent în 1958 al University School of Journalism din statul San Jose, Mike Tymn a contribuit cu peste 1400 de articole la mai mult de 35 de ziare, magazine, reviste şi cărţi în ultimi 50 de ani.
În timp ce mare parte a articolelor sale au avut de a face cu subiecte ce ţin de domeniul sportiv, Mike a scris şi articole ce ţin de domeniul afacerilor, călătoriilor, metafizicii şi intereselor umane. A câştigat în 1999 Premiul Robert H.  Ashby, oferit de către Academy of Religion and Psychical  Research pentru eseul său „Dying, Death, and After Death”.
Munca sa l-a dus în locuri precum Bankoc, Panama, Glastonbury, Ierusalim, Hollywood, St. Paul şi  Tombstone. În prezent Mike este vicepreşedinte al Academy of Spirituality and Paranormal Studies, Inc şi este editor al publicaţiei trimestriale a acedemiei: The Searchlight.
El este de asemenea redactor şef la magazinul Running Times şi contribuie şi la National Masters News, o publicaţie lunară ce se adresează atleţilor profesionişti. Cartea sa The Articulate Dead: Bringing the Spirit World Alive va fi publicată de Galde Press (FATE Magazine) la sfârşitul acestui an sau la începutul anului viitor.
Fiind născut în zona San Francisco, Mike s-a retras din munca sa principală de director al unei companii de asigurări din 2002. În prezent locuieşte în Honolulu, Hawai şi poate fi contactat la: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

Referinţe:
Pentru informaţii suplimentare în privinţa ICCD, vizitaţi site-ul dr. Allan Botkin:  http://induced-adc.com.
Pentru informaţii suplimentare asupra ICCD cât şi pentru a accesa un forum de discuţii pe această temă, vizitaţi site-ul dr. Craig Hogan:  http://mindstudies.com
Pentru informaţii asupra EMDR, vizitaţi site-ul dr. Francine Shapiro: http://www.emdr.com.

Share