Liderul din anii ’60 al Frăţiei Musulmane Egiptene (Sayed Kuttub), un om pe care Faisal l-a sponsorizat pentru a-l submina pe Nasser, a admis pe faţă că în acea perioadă „America a «fabricat» Islamul”.
– Saďd K. Avburish,
în The Rise, Corruption and the Coming Fall of the House of Saud (1995)1

Ceea ce reiese din activităţile desfăşurate de Al-Qa’ida în Asia Centrală în anii ’90 este măsura în care acestea au implicat atât companiile petroliere americane, cât şi guvernul american.2 Acum se ştie că acţiunile  teroriştilor din Al-Qa’ida (protejate de Statele Unite) în regiuni ca Afganistan, Azerbaijan şi Kosovo au servit interesele companiilor petroliere americane. În multe cazuri, ele au furnizat şi pretexte sau ocazii favorabile pentru a forţa o intervenţie militară americană.

Acest lucru a fost evident mai ales în anii ce au urmat sfârşitului în 1989 al războiului purtat de URSS  în Afganistan. Lipsit de trupele sovietice care să-l susţină, regimul Najibullah a căzut în final în aprilie 1992. Ceea ce ar fi trebuit să fie o victorie glorioasă pentru mujahedini, s-a dovedit a fi de fapt o perioadă de necazuri pentru ei, deoarece populaţia tadjikă care îl susţinea pe Massoud şi cea pashtu din spatele lui Hekmatyar au început în schimb să se lupte între ele. Situaţia a fost dificilă în special pentru afganii arabi, care au descoperit că nu mai sunt bineveniţi. În urma presiunii făcute de americani, Egiptul şi Arabia Saudită, împreună cu noul preşedinte interimar al Afganistanului, Mojadedi, au anunţat că afganii arabi trebuie să plece de pe teritoriile lor. În ianuarie 1993, Pakistanul i-a urmat, închizând birourile tuturor mujahedinilor şi ordonând deportarea tuturor afganilor arabi.3 La scurt timp după aceea, Pakistanul a extrădat în Egipt un număr de adepţi egipteni ai jihadului, dintre care unii fuseseră deja judecaţi şi condamnaţi in absentia.4 Alţi islamişti radicali au plecat în Afganistan, dar fără sprijinul din străinătate de care se bucuraseră înainte.
Pentru a ieşi din raza ostilităţilor ce aveau loc în Afganistan, mujahedini şi refugiaţi din rândul populaţiilor uzbekă şi tadjikă au plecat şi s-au refugiat la nord de Amu Darya.5 În această confuzie, cu sau fără sprijin american, raidurile peste frontieră – de tipul celor încurajate iniţial de directorul CIA-ului, Casey, la mijlocul anilor ’80 – au continuat.6 Atât Hekmatyar cât şi Massoud i-au sprijinit activ pe rebelii tadjiki, inclusiv în anii de după 1992, când ambii au continuat să primească ajutoare de la Statele Unite.7 Observatorul pakistanez Ahmed Rashid posedă documente care dovedesc sprijinul acordat rebelilor tadjiki de Arabia Saudită şi de conducerea serviciului de spionaj pakistanez ISI.8
Aceste raiduri în Tadjikistan şi apoi în Uzbekistan au contribuit material la destabilizarea republicilor musulmane din Uniunea Sovietică. Această destabilizare a fost unul dintre scopurile explicite ale politicii americane din timpul lui Reagan şi nu s-a schimbat după terminarea războiului din Afganistan. Din contră, SUA era preocupată să grăbească fărâmiţarea Uniunii Sovietice şi să obţină un acces sporit la rezervele de petrol din Bazinul Caspic, care erau estimate pe atunci drept „cele mai mari rezerve cunoscute neexploatate de combustibil de pe planetă”.9
Prăbuşirea Uniunii Sovietice a avut un impact dezastruos asupra economiei republicilor sale islamice. Deja din 1991, liderii statelor din Asia Centrală „au început să poarte discuţii cu companiile petroliere occidentale. Totodată erau în plină desfăşurare negocierile dintre Kazahstan şi compania americană Chevron”.10 Prima administraţie Bush a susţinut activ planurile companiilor petroliere americane de a încheia contracte în vederea exploatării resurselor din regiunea Mării Caspice şi de realizare a unei conducte pentru transportul de petrol şi gaz către Occident care să nu fie controlată de Moscova. Aceleaşi scopuri au fost definite chiar şi mai clar de Clinton şi administraţia sa drept subiecte de securitate naţională.11 Ameninţarea reprezentată de rebelii musulmani a convins guvernele Uzbekistanului, Tadjikistanului şi Kirghistanului să permită amplasarea de baze americane şi ruseşti pe teritoriile lor. Rezultatul a fost păstrarea în mod artificial în regiune a unei situaţii de îmbogăţire şi corupţie crescânde ale unei mici elite, în timp ce majoritatea cetăţenilor sufereau de o reducere acută a standardelor de trai.12
Diferenţa dintre idealurile declarate ale actualei administraţii Bush şi obiectivele sale reale este bine ilustrată  de poziţia sa faţă de regimul Karimov din Uzbekistan. America l-a trimis rapid pe Donald Rumsfeld să poarte discuţii cu noul regim din Kirghistan, instalat în martie 2005 după populara „Revoluţie a lalelelor” şi răsturnarea lui Askar Akayev.13 Reprimarea violentă efectuată de regimul islamist Karimov a unei revoluţii similare în Uzbekistan nu a dus însă la întreruperea ajutorului american acordat unui dictator care a permis trupelor americane să-şi stabilească baze în ţara sa bogată în petrol şi gaze.14

Angajaţi americani, petrol şi Al-Qa’ida în Azerbaidjan
Într-una dintre fostele republici sovietice, Azerbaidjan, adepţi afgani arabi ai jihadului au participat pe faţă la efortul companiilor americane de a pătrunde în această regiune. În 1991, Richard Secord, Heinie Aderholt şi Ed Dearborn, trei veterani din operaţiunile americane din Laos şi apoi din cele ale lui Oliver North cu trupele Contras, au fost trimişi în Baku, sub acoperirea unei companii petroliere, MEGA Oil.15 Aceasta se întâmpla pe vremea când prima administraţie Bush îşi exprimase sprijinul pentru o conductă de petrol care să se întindă din Azerbaidjan, traversând Munţii Caucaz, până în Turcia.16 MEGA Oil nu a găsit petrol, dar a contribuit material la scoaterea Azerbaidjanului din sfera de influenţă rusă      post-sovietică.
Secord, Aderholt şi Dearborn erau toţi trei ofiţeri de carieră din Aviaţia Militară a SUA, nu din CIA. Secord explică oricum în autobiografia sa [Honored and Betrayed, 1992], felul în care Aderholt şi el însuşi au fost disponibilizaţi ocazional pentru a participa la misiuni speciale ale CIA-ului. Secord îşi descrie apoi participarea în operaţiuni ale CIA-ului, efectuate în colaborare cu Air America, mai întâi în Vietnam şi apoi în Laos, în cooperare cu Theodore Shackley, şeful staţiei locale a CIA-ului.17 Secord a lucrat apoi cu Oliver North pentru a furniza armament şi diverse materiale trupelor Contras din Honduras şi a creat o mică flotilă aeriană pentru Contras, folosind foşti piloţi din Air America.18 Datorită acestei experienţe în operaţiunile aeriene, directorul CIA Casey şi Oliver North îl selectaseră pe Secord pentru remedierea problemelor apărute în livrările de arme Iranului în timpul operaţiunii Iran-Contras.19 (Aderholt şi Dearborn au participat şi ei la operaţiunea CIA-ului din Laos şi, apoi, în sprijinul trupelor Contras.) În Azerbaidjan, sub masca de angajaţi ai companiei MEGA, Secord, Aderholt, Dearborn şi oamenii lor s-au angajat în antrenarea trupelor, au transmis „genţi maro pline cu bani” unor membri ai guvernului şi, în primul rând, au înfiinţat o companie aeriană după modelul lui Air America ce a început să transporte sute de mercenari mujahedini în Afganistan.20 (Secord şi Aderholt pretind că au plecat din Azerbaidjan înainte de sosirea mujahedinilor.)
Între timp, s-a observat că Hekmatyar, care era atunci încă aliat cu bin Laden, „recruta mercenari afgani [adică afgani arabi] pentru a lupta în Azerbaidjan împotriva Armeniei şi a aliaţilor săi ruşi”.21
Pe atunci, heroina sosea din Afganistan în cantităţi mari în Cecenia, Rusia şi chiar în America de Nord, prin Baku.22 Este greu de crezut că linia aeriană a companiei MEGA Oil (atât de asemănătoare cu Air America) nu a fost implicată.23 Acea operaţiune nu a fost una minoră.
„De-a lungul următorilor doi ani, [MEGA Oil] a procurat arme în valoare de multe mii de dolari şi a recrutat cel puţin 2.000 de mercenari afgani pentru Azerbaidjan – primii mujahedini care au luptat pe teritoriul fostului bloc comunist.”24
În 1993, mujahedinii au contribuit, de asemenea, la înlăturarea preşedintelui ales al Azerbaidjanului, Abulfaz Elchibey, şi la înlocuirea sa cu un fost lider comunist de pe vremea lui Brejnev, Heidar Aliyev.
Miza era un contract petrolier în valoare de opt miliarde de dolari cu un consorţiu de companii petroliere occidentale condus de BP. În contract era inclusă şi o conductă de petrol care, pentru prima dată, nu ar trece prin teritoriul controlat de Rusia când va exporta petrol din Bazinul Caspic în Turcia. În consecinţă, Rusia s-a opus cu tărie contractului respectiv, devenind necesară existenţa unui lider al Azerbaidjanului care să dorească să se opună fostei Uniuni Sovietice.
Afganii arabi au contribuit la realizarea acestui scop. Ţelul lor era oricum să lupte împotriva Rusiei în disputata regiune armeano-azerbaidjană Nagorno-Karabakh şi să elibereze zonele musulmane aflate în vecinătatea Rusiei, cum ar fi Cecenia şi Dagestan.25
Pentru aceasta, după cum apare în The 9/11 Commission Report (p. 58), organizaţia lui bin Laden a înfiinţat un ONG în Baku, care a devenit o bază pentru terorism.26 Baku a devenit şi un punct de transbordare a heroinei afgane către mafia cecenă, ale cărei ramuri „s-au întins nu doar până la piaţa de armament londoneză, ci şi în toată Europa continentală şi America de Nord.27
Operaţiunile în Azerbaidjan ale afganilor arabi au fost finanţate parţial cu banii proveniţi din comerţul cu heroina afgană.
Conform unor surse din rândul poliţiei din capitala Rusiei, numai în Moscova s-au descoperit anul trecut [1991] 184 de laboratoare de prelucrare a heroinei.
„Toate erau conduse de azeri, care foloseau veniturile respective pentru a cumpăra arme pentru războiul purtat de Azerbaidjan împotriva Armeniei în Nagorno-Karabakh,” a declarat [economistul rus Alexandre] Datskevitch.28
Această prezenţă musulmană străină din Baku a fost sprijinită şi de reţeaua financiară a lui bin Laden.29 Cu îndrumare din partea lui bin Laden şi susţinere saudită, Baku a devenit curând o bază pentru operaţiunile adepţilor jihadului îndreptate împotriva Dagestanului şi a Ceceniei, în Rusia.30
Un articol bine informat argumenta în 1999 că serviciul de spionaj pakistanez ISI, trecând peste propriile probleme cu veteranii militanţi afgani arabi, i-a antrenat şi înarmat în Afganistan pentru a lupta în Cecenia. ISI a încurajat şi revărsarea de droguri afgane spre Apus pentru a-i susţine pe militanţii ceceni, micşorând astfel afluxul acestor droguri către Pakistan.31
După cum a remarcat Michael Griffin [Reaping the Whirlwind, 2001], conflictele regionale din Nagorno-Karabakh şi alte zone disputate, precum Abkhazia, Kurdistanul turcesc şi Cecenia, ...au reprezentat, fiecare, o mişcare tactică distinctă, crucială în momentul respectiv, pentru a se decide ce putere va deveni în final stăpâna conductelor de ţiţei care, cândva, în acest secol, vor transporta petrolul şi gazul din Bazinul Caspic spre o lume avidă de energie.32
Familiile saudite bogate al-Alamoudi (prin compania Delta Oil) şi bin Mahfouz (prin compania Nimir Oil) au participat la consorţiul petrolier occidental împreună cu firma americană Unocal. În octombrie 2001, Ministerul de Finanţe al Statelor Unite a numit printre instituţiile de caritate care sprijină chipurile terorismul instituţia filantropică saudită Muwafaq („Mângâierea Binecuvântată”), ai cărei susţinători majori erau familiile al-Alamoudi şi bin Mahfouz.33 (Trebuie remarcat că întreaga familie bin Mahfouz a condamnat vehement terorismul cu toate formele sale de manifestare.)
Nu este clar dacă MEGA Oil a fost o faţadă pentru guvernul american sau pentru companiile petroliere americane alături de aliaţii lor saudiţi. Companii petroliere americane au fost acuzate de cheltuirea a milioane de dolari în Azerbaidjan, nu doar pentru a mitui guvernul, ci şi pentru a-l instala. Potrivit unei surse din cadrul spionajului turc, un pretins martor ocular, companii petroliere majore, incluzând Exxon şi Mobil au fost „în spatele loviturii de stat” care a dus la înlocuirea în 1993 a preşedintelui ales, Abulfaz Elchibey, cu succesorul său, Heydar Aliyev. Sursa a pretins că a fost la întâlniri în Baku între „membri de frunte de la BP, Exxon, Amoco, Mobil şi Turkish Petroleum Company.”
„Tema a constat întotdeauna în drepturile asupra petrolului şi, la insistenţele azerilor, furnizarea de arme şi mercenari Azerbaidjanului.”
Documente ale serviciul secret turc susţin că au existat intermediari care au plătit funcţionari cheie ai guvernului ales democratic chiar înainte de răsturnarea guvernului.34
Poate că nu se va cunoaşte niciodată totul despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, precum şi cei care au sprijinit lovitura de stat a lui Aliyev. Este incontestabil totuşi faptul că, înainte de lovitura de stat, eforturile lui Richard Secord, Heinie Aderholt, Ed Dearborn şi ale mujahedinilor Hekmatyarului au ajutat la contestarea influenţei ruse şi la pregătirea îndepărtării Bakuului de Occident.35 Trei ani mai târziu, în august 1996, preşedintele de la Amoco s-a întâlnit cu Preşedintele Clinton şi a aranjat ca Aliyev să fie invitat la Washington.36
În 1997, Clinton a spus:
Într-o lume cu o nevoie de energie aflată în creştere... naţiunea noastră nu-şi poate permite să se bazeze pe o singură regiune pentru aprovizionarea cu energie. Printr-o colaborare strânsă cu Azerbaidjanul în vederea utilizării resurselor din Bazinul Caspic, nu numai că vom ajuta Azerbaidjanul să prospere, dar vom şi contribui la diversificarea aprovizionării noastre cu energie şi la întărirea siguranţei noastre energetice.37

Unocal-ul, talibanii şi bin Laden în Afganistan
Acuzaţiile aduse lui Amoco, Exxon şi Mobil in Azerbaidjan sunt comparabile cu cele provenite de la surse europene, împotriva lui Unocal în Afganistan, care a fost acuzată, împreună cu Delta Oil, de a fi ajutat la finanţarea ocupării Kabulului de către talibani în 1996. (Aceasta se întâmpla în vremea când talibanii primeau fonduri şi din Arabia Saudită şi de la Osama bin Laden.)
Respectatul observator francez Olivier Roy este responsabil de următoarea acuzaţie: „Când talibanii au preluat puterea în Afganistan (1996), lovitura a fost orchestrată în mare parte de serviciul secret pakistanez [ISI] şi de compania petrolieră Unocal, alături de aliata sa din Arabia Saudită, Delta.”38 John Maresca, director la Unocal, a depus mărturie în 1998 la House Committee on International Relations în privinţa beneficiilor unei conducte de ţiţei care urma să unească Afganistanul cu coasta Pakistanului.39 Unocal a studiat şi posibilitatea instalării unei a doua conducte, pentru gaze naturale (Centgas). Dacă Unocal ar fi contribuit cu fonduri proprii la cuceririle făcute de talibanii, ar fi violat legile Statelor Unite, acesta fiind motivul pentru care astfel de companii apelează de obicei la intermediari. Delta Oil, partenerul saudit al Unocal-ului din consorţiul Centgas, nu trebuia să evite astfel de restricţii. Delta Oil întrunea calităţile necesare; era „proprietatea unui grup de 50 de investitori proeminenţi, apropiaţi ai familiei regale [saudite], cu sediul în Jeddah.”40 Delta era deja un investitor, alături de Unocal, în terenurile petroliere din Azerbaidjan şi se poate să fi reprezentat un factor care a contribuit la decizia din octombrie 1995 a Turkmenistanului de a semna un contract pentru o nouă conductă petrolieră cu Unocal.41
După cum am scris în urmă cu un deceniu, citând cazul unei companii petroliere americane din Tunisia, „este ceva normal şi obişnuit ca intrarea firmelor americane majore în ţările lumii a treia să fie facilitată, susţinută, făcută posibilă, prin corupţie”42. Aceasta este situaţia de mult timp, dar în anii ’80 ai lui Reagan s-a ajuns la o amplificare a sa datorită unei noi generaţii de antreprenori „cowboy”, care-şi asumau în mod agresiv riscuri şi interpretau deformat legea. Ritmul a fost stabilit de noi corporaţii, precum Enron, rezultat al fuziunii unor societăţi cu datorii mari, dirijată în parte de Michael Milken, impresar specializat în creanţe expirate. Unii au speculat că Enron avea un interes potenţial şi în proiectul conductei de gaz din Afganistan a Unocal-ului. În 1997, Enron era implicată într-o speculaţie în valoare de două miliarde de dolari cu Neftegas din Uzbekistan pentru a dezvolta industria gazelor naturale din această ţară. Acesta era un proiect uriaş susţinut de 400.000.000 de dolari din partea guvernului american prin OPIC (Overseas Private Investment Corporation). Uzbekistanul a semnat şi un acord de participare la conducta de gaz Centgas. Negocierile dintre Enron şi Uzbekistan au luat însă sfârşit în 1998.43
Planurile pe termen scurt ale Enron-ului fuseseră de a exporta gazul din Uzbekistan spre vest, în Kazahstan, Turcia şi Europa. S-a pretins şi că Enron a sperat să-şi alimenteze prin intermediul conductei de gaz Centgas centrala sa electrică falimentară din Dabhol, India. (Fără o sursă ieftină de gaz, costul electricităţii provenite de la Dabhol era atât de mare încât indienii au refuzat să o cumpere.)44
În cartea Drugs, Oil and War, l-am citat din nou pe Olivier Roy:
„Americanii sunt cei care au declanşat invaziile din Asia Centrală, în principal datorită intereselor pe care le au în privinţa petrolului şi a gazului. Chevron şi Unocal sunt actori pe scena politică ce vorbesc de la egal la egal cu Statele Unite (adică, cu preşedinţii americani).”45
Este clar că aceste companii discută de pe o poziţie de egalitate cu actuala administraţie Bush. Atât preşedintele cât şi vice-preşedintele au fost implicaţi în trecut în industria petrolului, la fel ca şi cei mai vechi prieteni şi susţinători politici ai lor, precum Kenneth Lay de la Enron.46 Mulţi observatori au remarcat că prima companie petrolieră a lui George W. Bush, Arbusto, a beneficiat de un ajutor financiar în valoare de 50.000$ de la un texan, James Bath, „care a făcut avere investind bani pentru [Khalid bin] Mahfouz şi pentru un alt saudit legat de BCCI, Sheikh [Salim] bin Laden [fratele lui Osama]”.47
Astfel de mici investiţii au cumpărat influenţă politică. Potrivit lui Kevin Phillips [American Dynasty, 2004]:
„James Bath, care a investit 50.000$ în parteneriatele Arbusto în 1979 şi 1980, probabil că a făcut asta ca reprezentantul american al bogaţilor investitori saudiţi Salem bin Laden şi Khalid bin Mahfouz... Ambii erau implicaţi în Banca de Credit şi Comerţ Internaţional... bin Mahfouz poseda 20% din acţiunile ei... Un deceniu mai târziu, Harken Energy, compania care dorea, cu generozitate, să cumpere afacerea cu petrol şi gaz, aflată pe cale de prăbuşire, a lui George W. Bush, avea propriile sale legături în CIA... 17,6% din acţiunile Harken erau în posesia lui Abdullah Baksh, alt magnat saudit, despre care unii susţin că îl reprezintă pe Khalid bin Mahfouz.”48 (Khalid bin Mahfouz a negat categoric că ar fi investit în Arbusto sau Harken Energy.)

Al-Qa’ida, KLA în Kosovo şi conducta transbalcanică
Interesele Statelor Unite, Al-Qa’idei şi ale companiilor petroliere au convers iarăşi în Kosovo. Deşi originile tragediei din Kosovo îşi aveau rădăcinile în duşmăniile locale, petrolul a devenit un aspect proeminent. UCK (sau KLA: Kosovo Liberation Army – „Armata de Eliberare a Kosovoului”) sprijinită de Al-Qa’ida, a fost ajutată direct şi recunoscută politic de NATO, începând cu 1998.49
Potrivit unei surse a lui Tim Judah, reprezentanţi KLA se întâlniseră cu agenţi ai spionajului american, britanic şi elveţian încă din 1996 şi poate chiar „cu câţiva ani înainte”.50 Aceasta probabil că s-a întâmplat pe vremea când membri afgani arabi ai KLA-ului, ca Abdul-Wahid al-Qahtani, luptau în Bosnia.51
Relatările din presă despre războiul din Kosovo nu pomenesc nimic despre rolul avut de Al-Qa’ida în antrenarea şi finanţarea UCK/KLA-ului, totuşi acest fapt a fost recunoscut de experţi şi, din câte ştiu, nu a fost contestat vreodată de ei.52 De exemplu, James Bissett, fostul ambasador al canadei în Yugoslavia, a spus:
„Mulţi membri ai Armatei de Eliberare a Kosovoului au fost trimişi pentru antrenamente în tabere teroriste din Afganistan... Milosevic are dreptate. Este indiscutabilă participarea [Al-Qa’idei] la conflictele din balcani. Acesta este un fapt foarte bine documentat.”53
În martie 2002, Michael Steiner, administratorul ONU în Kosovo, a avertizat asupra „importării pericolului afgan în Europa” deoarece câteva celule antrenate şi finanţate de        Al-Qa’ida au rămas în regiune.54
În 1997, UCK/KLA fusese recunoscută de SUA drept un grup terorist susţinut parţial prin traficul de heroină.55
În Washington Times a apărut în 1999 [3 mai]:
„Armata de Eliberare a Kosovoului, îmbrăţişată de administraţia Clinton şi pe care câţiva membri ai Congresului doresc să o înarmeze ca parte a campaniei NATO de bombardamente, este o organizaţie teroristă care    şi-a finanţat mare parte din războiul său cu profituri din vânzările de heroină.”56
Alfred McCoy ne furnizează o coroborare detaliată şi adnotată [The Politics of Heroin in Southeast Asia, ed. 2001]:
„Exilaţii albanezi foloseau profiturile rezultate din vânzările de droguri pentru a expedia armament ceh şi elveţian în Kosovo pentru gherilele separatiste ale Armatei de Eliberare a Kosovoului (KLA). În 1997-98, aceste sindicate ale drogurilor au înarmat KLA pentru o revoltă împotriva armatei Belgradului... Chiar şi după ce acordul Kumanovo din 1999 a rezolvat conflictul din Kosovo, administraţia ONU a provinciei... a permis un trafic intens de heroină de-a lungul acestui traseu nordic [ce pornea] din Turcia. Foştii comandanţi ai KLA-ului au continuat să domine traficul aflat în tranzit prin Balcani.”57
Încă o dată, la fel ca în Azerbaidjan, aceşti adepţi ai jihadului islamic finanţaţi de droguri au beneficiat de ajutor american, de data aceasta chiar de la guvern.58 Pe atunci, criticii au lansat acuzaţia că interesele petroliere ale SUA erau implicate în construirea unei conducte de ţiţei transbalcanice sub protecţia armatei americane; deşi au fost ridiculizaţi iniţial, s-a dovedit că aceşti critici au avut dreptate.59 BBC News a anunţat în decembrie 2004 că o conductă de ţiţei în valoare de 1,2 miliarde de dolari, la sud de o nouă bază americană uriaşă din Kosovo, a fost aprobată de guvernele din Albania, Bulgaria şi Macedonia.60
Apropierea dintre UCK/KLA şi Al-Qa’ida a fost reconfirmată în presa occidentală după ce gherilele KLA legate de afgani au început în 2001 să poarte un război de gherilă în Macedonia. Relatările din presă au inclus şi un raport al Interpolului ce conţinea afirmaţia că unul dintre locotenenţii de frunte ai lui bin Laden comanda o unitate de elită UCK/KLA ce opera în Kosovo în 1999.61 Era vorba probabil despre Mohammed al-Zawahiri.
Aripa de dreapta americană, care se opunea acţiunilor lui Clinton din Kosovo, a transmis rapoarte că „şeful forţelor de elită ale KLA-ului, Muhammed al-Zawahiri, era fratele lui Ayman al-Zawahiri, comandantul militar al Al-Qa’idei lui bin Laden”.62
Între timp, Marcia Kurop a scris în Wall Street Journal Europe [1 noiembrie 2001]: „Chirurgul egiptean devenit lider terorist, Ayman al-Zawahiri, a condus tabere de antrenament pentru terorişti, fabrici de arme de distrugere în masă şi reţele de spălare a banilor şi de comerţ cu droguri în Albania, Kosovo, Macedonia, Bulgaria, Turcia şi Bosnia.”63
După Yossef Bodansky, director la US Congressional Task Force on Terrorism and Unconventional Warfare:
„«Afganii» arabi ai lui bin Laden şi-au asumat de asemenea un rol dominant în antrenarea Armatei de Eliberare a Kosovoului... [La mijlocul lunii martie 1999, UCK a inclus] multe elemente controlate şi/sau sponsorizate de serviciile de spionaj americane, germane, engleze şi croate.”64
Între timp, în 2000, conform statisticilor DEA, heroina afgană reprezenta aproximativ 20% din heroina capturată în SUA – aproape dublu faţă de cantitatea capturată în urmă cu patru ani. Mare parte din ea este distribuită acum de albanezii din Kosovo.65

Al-Qa’ida şi complexul petrolier-militar
Este important să înţelegem că influenţa evidentă a banilor din afacerile cu petrol din timpul celor doi preşedinţi Bush a fost proeminentă şi sub administraţia Clinton.
Fostul ofiţer CIA Robert Baer [See No Evil , 2002] s-a plâns de influenţa lobby-ului petrolului asupra lui Sheila Heslin, membră a personalului Consiliului Securităţii Naţionale al lui Clinton:
„Se pare că singura sarcină a lui Heslin era să transporte apă pentru un club exclusivist cunoscut sub numele de Foreign Oil Companies Group, o acoperire pentru un cartel al principalelor companii petroliere ce făceau afaceri în Bazinul Caspic...
Alt lucru pe care l-am aflat era că Heslin nu era singura implicată. Şeful ei, Sandy Berger, consilier adjunct pe probleme de securitate naţională, conducea comisia inter-agenţii pe probleme de politică a petrolului din Bazinul Caspic, ceea ce făcea din el ambasadorul guvernului la cartelul petrolului; Berger nu era un jucător dezinteresat. El deţinea acţiuni la Amoco în valoare de 90.000$, probabil cel mai influent membru al cartelului... Cu cât am săpat mai adânc, cu atât am descoperit mai mulţi bani legaţi de petrolul din bazinul Caspic revărsându-se în jurul Washingtonului.”69
Întâlnirea dintre companiile petroliere şi Sheila Heslin din vara anului 1995 a fost urmată la scurt timp de crearea unui comitet guvernamental inter-agenţii cu misiunea de a formula politica americană în privinţa Bazinului Caspic.
Administraţia Clinton a ascultat de companiile petroliere, iar în 1998 a început să trimită trupe americane pentru a participa la exerciţii comune în Uzbekistan.70 Aceasta le-a făcut pe ţările învecinate, cum ar fi Kazahstanul şi Turkmenistanul, să se teamă de Rusia şi să fie mai dornice să acorde companiilor americane drepturi de explorare şi de construire a conductei de ţiţei.71
Dar Clinton nu a cedat la lobby-ul intens desfăşurat de Unocal în 1996 în vederea recunoaşterii talibanilor de către Statele Unite, aceasta fiind o condiţie pentru construirea conductei petroliere din Turkmenistan. În final, Clinton a refuzat, răspunzând în schimb pozitiv la argumentele susţinute cu tărie de partidele din opoziţie şi de grupurile de femei, ce se plângeau de tratamentul aplicat femeilor.72
Întreita simbioză dintre Al-Qa’ida, companiile petroliere şi Pentagon este încă vizibilă în cazul Azerbaidjanului, de exemplu. Pentagonul protejează acum regimul Aliyev (în care un Aliyev mai tânăr a succedat tatălui său, în urma unor alegeri dubioase).
„Ministerul Apărării [SUA] a propus de la început ca Azerbaidjanul să primească în 2003 şi o subvenţie IMET [International Military Education and Training – «Educaţie şi Antrenament Militar Internaţional»] de 750.000$ şi o subvenţie FMF [Foreign Military Financing – «Finanţare Militară Externă»] de 3.000.000$, ca parte a războiului împotriva terorismului, dar a admis mai târziu că s-a intenţionat de fapt ca fondurile respective să protejeze accesul Statelor Unite la petrolul din Marea Caspică şi din împrejurimile acesteia.”73
Am văzut că, datorită Al-Qa’idei, au apărut baze militare americane în apropierea terenurilor şi conductelor petroliere din Uzbekistan, Tadjikistan, Georgia şi Kosovo. Şi, după cum a scris Michael Klare [Blood and Oil, 2004]:
„Deja trupele [americane] din Comandamentul de Sud (Southcom) ajută la apărarea conductei de ţiţei din Columbia Cano Limón... De asemenea, soldaţi din Comandamentul European (Eurcom) antrenează forţele locale pentru a proteja recent construita conductă de ţiţei Baku-Tbilisi-Ceyhan din Georgia... În final, navele şi avioanele Comandamentului Pacificului (Pacom) patrulează pe rutele principale ale cargourilor petroliere din Oceanul Indian, Marea Chinei de Sud şi partea de vest a Pacificului... Încet dar sigur, armata americană se transformă într-un serviciu global de protecţie a petrolului.”74
O examinare a istoriei SUA de după al doilea război mondial sugerează că puterea de stat a Statelor Unite a utilizat sistematic resursele traficului global de droguri pentru realizarea scopurilor proprii, în special a celor legate de petrol, în detrimentul ordinii publice şi a bunăstării cetăţenilor americani.75
Timp de cel puţin două decenii, de la sprijinul acordat de Brezezinski lui Hekmatyar în 1979 până la sprijinirea de către Bush a Alianţei Afgane a Nordului în 2001, Statele Unite a continuat să apeleze la resursele adepţilor jihadului islamic, provenite din traficul de droguri, care sunt sau au fost asociaţi la un moment dat cu Al-Qa’ida. În cartea mea demonstrez că această alianţă cu teroriştii Al-Qa’idei, împotriva ordinii publice americane, se află la baza conspiraţiei care a făcut posibil atacul din 11 septembrie. Trebuie însă să examinăm şi modul în care complexul militar-petrolier a ajuns să proiecteze bugete militare pe termen lung, de ordinul a o mie de miliarde de dolari, despre a căror necesitate autorii lor ştiau că cetăţenii americani nu ar fi putut fi convinşi cu uşurinţă... Adică, în absenţa „unui eveniment catastrofal şi catalizator – un fel de nou Pearl Harbour”.76

Nota redacţiei:
Articolul este extras din capitolul 9 al cărţii  The Road to 9/11 aflată în curs de apariţie.
Nu putem publica notele ce însoţesc acest articol datorită lipsei de spaţiu. Ele pot fi totuşi citite şi descărcate din pagina de internet a autorului: http://socrates.berkeley.edu/~pdscott/ AAAChap9aAzerb.htm#_ftn58. Acest articol este un extras din capitolul 9 al cărţii lui Peter Dale Scott, The Road to 9/11, aflată în curs de apariţie; articolul a apărut pe site în iulie şi a fost revizuit în septembrie 2005.

Despre autor:
Născut la Montreal în 1929, Peter Dale Scott este poet, scriitor şi cercetător. Este un fost diplomat canadian şi a fost profesor de engleză la Universitatea Berkeley din California, din 1980 până la pensionarea sa din 1994. Are un masterat în filozofie de la Universitatea McGill din Montreal (1949) şi un doctorat în Ştiinţe Politice, tot de la Universitatea McGill (1955).
Militant împotriva războiului din Vietnam şi a celor din Golf, dr. Scott este cofondator al „Programului de studii asupra păcii şi conflictului” al Universităţii Berkeley şi al „Coaliţiei [de studiu al] asasinatelor politice” (Coalition on Political Assassinations – COPA). Cărţile sale de proză includ The War Conspiracy (1972), Crime and Cover-up (1977), Deep Politics and the Death of JFK (1993, 1996) şi Drugs, Oil and War (2003). A scris numeroase articole şi a colaborat cu alţi cercetători la cărţi şi materiale pe diverse subiecte, cum ar fi relaţiile internaţionale, politică ascunsă, spiritualitate şi studii de pace. În 2002, a primit prestigiosul premiu Lannan pentru poeziile sale.
Pentru mai multe detalii despre Peter Dale Scott şi opera sa, vizitaţi paginile sale de internet la adresele http://www.peterdalescott.net şi http://socrates.berkeley.edu/ ~pdscott. Dr. Scott mai are şi o pagină de internet separată, referitoare la război, 11 septembrie, Afganistan, Al-Qa’ida, droguri, petrol, Irak, etc. la http://socrates.berkeley.edu/ ~pdscott/q.html.

Share